– Tanti, pot să iau o bomboană? Mi-e foarte foame, a întrebat încetișor un băiețel.

— Tanti, pot să iau o bomboană? Mi-e foarte foame, a întrebat încetișor un băiețel.

Ea i-a dat una, apoi l-a întrebat:

— Al cui copil ești, puiule? Nu te-am mai văzut niciodată pe aici.

Băiețelul s-a oprit din mestecat, s-a apropiat de bancă și aproape că i-a șoptit:

— N-am părinți… trăiesc singur, într-o casă dărăpănată, lângă pădure.

Elena a rămas blocată. O clipă, n-a știut ce să zică. Simțea cum inima i se strânge. Se uita la copilul ăla amărât, cu ochii mari și triști, și ceva în ea s-a rupt.

— Cum adică trăiești singur? Cine are grijă de tine?

— Nimeni. A plecat mama cu unul și n-a mai venit. Tata a murit acum doi ani. Am rămas singur.

Elena simțea că i se umezește privirea. Nu mai era doar o întâmplare neobișnuită, era ceva serios.

— Și… de unde mănânci?

— Ce găsesc prin pădure sau ce mai dau oamenii. Mai iau de prin tomberoane.

Femeia și-a dus mâna la gură. Nu-i venea să creadă ce auzea. Era 2025, cum să existe așa ceva, la doi pași de oraș?

— Hai cu mine, îi zise ea dintr-o dată. Măcar să-ți dau ceva cald.

Copilul o privi speriat, dar în ochii Elenei nu era nici urmă de răutate. A ezitat o clipă, apoi a dat din cap, încet.

Au mers împreună vreo 10 minute până la căsuța de pe teren. Soțul Elenei nu era acasă, era plecat după niște scule. În bucătărie mirosea a supă de legume.

— Stai aici, zise ea, așază-te. Îți pun o farfurie.

Copilul n-a spus nimic. Se uita mirat, de parcă nu mai văzuse niciodată o masă pusă.

După ce a mâncat două porții de supă, Elena a sunat discret la primărie. Nu știa exact ce pași trebuia să urmeze, dar știa că nu-l putea lăsa iar în drum. I-au promis că trimit pe cineva a doua zi, să verifice.

— Poți să dormi aici în seara asta, i-a spus. Avem o cameră liberă. Dar mâine vin niște oameni să te ajute. Nu te speria, bine?

Băiatul a dat din cap, dar ochii i se umpluseră de lacrimi.

— Promiți că nu mă trimiți la un orfelinat?

Elena a oftat adânc.

— Nu știu ce-o să fie, puiule. Dar promit că nu te las singur.

A doua zi dimineață, asistenții sociali au venit. Au vorbit cu băiatul, au verificat povestea și au confirmat: copilul chiar trăia singur de luni bune. Locuința în care stătea era pe punctul de a se prăbuși.

După două săptămâni, Elena și soțul ei au decis să-l ia în plasament. Nu le-a fost ușor, dar sufletul copilului le cucerise inimile. Încet-încet, băiatul a început să zâmbească din nou.

Și totul a început cu o singură întrebare:

— Tanti, pot să iau o bomboană?