Safia se întoarse spre bar, cu pași apăsați, încercând să-și păstreze echilibrul.

Safia se întoarse spre bar, cu pași apăsați, încercând să-și păstreze echilibrul. O lacrimă i se rostogoli pe obraz, dar o șterse repede cu mâneca uniformei. Nu era prima umilință pe care o suporta — dar poate era ultima.

În spatele barului, Omar, bucătarul principal, o opri din drum cu o privire tăcută. Îi întinse paharul cu vin, dar apoi, fără să spună un cuvânt, apăsă discret un buton sub tejghea. Era o cameră de urgență, conectată la biroul directorului executiv al lanțului de restaurante.

Pe ecran, în camera de monitorizare, apăru imaginea clară și sunetul conversației de la masa 12. Un alt angajat care era lângă director, văzând ce se întâmplă, oftă:

— E a treia oară luna asta când se comportă așa cu personalul nostru. Nu mai putem închide ochii.

Directorul — o femeie în vârstă, cu părul argintiu și ochii reci ca sticla — se ridică imediat și ieși în grabă spre sala de mese.

Între timp, Safia, cu mâinile tremurând, se apropia de masa clientului. Îi puse paharul cu vin pe masă, cu o politețe mecanică.

— În sfârșit, — murmură Said, privind-o cu dispreț. — Poate înveți ceva din experiența asta. Dacă nu naști între timp…

Atunci, înainte ca Safia să poată răspunde, o voce fermă și rece se auzi în spatele ei:

— Domnule al-Mahmoud. Cred că este timpul să plecați.

Toți ochii se întoarseră. În fața mesei stătea directorul executiv al lanțului. Înaltă, elegantă, dar cu o autoritate care făcea aerul să înțepenească.

— Cum îndrăzniți?! — izbucni el. — Știți cine sunt eu?

— Știm foarte bine. Și exact de aceea nu mai putem tolera comportamentul dumneavoastră. V-am înregistrat. Totul — tonul, cuvintele, atitudinea. Și avem o politică clară privind respectul față de angajați. Pe care tocmai ați încălcat-o grav.

Safia rămase mută. Restul restaurantului era înmărmurit.

— Voi face public tot ce s-a întâmplat. Presa, rețelele sociale… Clienții noștri au dreptul să știe cum tratăm angajații. Și cum unii se cred stăpâni peste demnitatea altora.

Said se ridică furios.

— Veți regreta asta. Toți veți regreta!

— Nu. Dumneavoastră veți regreta, — spuse femeia calm. — Garda de securitate vă va însoți afară. Sunteți interzis în toate locațiile noastre.

Doi agenți de pază se apropiară. Said ezită o secundă, apoi plecă, cu pași grei, în privirile tuturor.

După ce ușa se închise, directorul se întoarse către Safia.

— Îmi pare sincer rău. Ați dat dovadă de o demnitate rară. Luați două săptămâni libere, plătite. Și de acum înainte… o promovare. Coordonatoare de sală. Vă mai rămân două luni până la naștere. Le veți petrece cu demnitate. Aici. Cu respect.

Ochii Safiei se umplură de lacrimi. Dar de data asta — erau de recunoștință.

Câteva luni mai târziu

Safia, cu un bebeluș sănătos în brațe, stătea pe terasa restaurantului. Lumea nu era perfectă. Dar într-o zi, cineva alesese să nu tacă. Să-i ia apărarea. Și acel gest i-a schimbat destinul.

Iar pe masa 12… stătea o plăcuță de aur, pe care scria:

„Aici, într-o zi, o femeie curajoasă a ales să nu cedeze. Și lumea s-a schimbat puțin în bine.”