Mâinile îi tremurau, capul îi vâjâia, piciorul îi pulsa de durere…

Mâinile îi tremurau, capul îi vâjâia, piciorul îi pulsa de durere… și totuși, în mintea Elizabetei nu era nimic mai important decât gândul la Barry. Cățelul ei, adus cu greu dintr-un adăpost, era tot ce avea mai drag. Un suflet blând, devotat, care o însoțise în cele mai grele zile din viață. Nu-l putea lăsa singur, legat, în frig, în zăpadă…

Într-un gest de disperare, și-a strâns toată voința și a tastat ultimul număr din agendă: „Ambasador Articole Pentru Animale” — era un mic magazin de animale de companie unde proprietara, Doamna Iulia, o știa pe Elizabeta din vedere.

— Alo? Bună ziua, mă scuzați că deranjez… sunt Elizabeta, clientă la magazinul dvs. Poate nu vă amintiți…
— Sigur că-mi amintesc, draga mea! Cățelușul adoptat, da? Cum pot să te ajut?

Vocea caldă a femeii a fost un balsam pentru sufletul Elizabetei. Cu lacrimi în ochi, i-a explicat ce s-a întâmplat, iar Doamna Iulia, fără ezitare, i-a spus:

— Lasă totul în seama mea. Îl găsesc pe Barry, promit. Îi cunosc privirea, are un ham albastru, nu-i așa?

— Da… mulțumesc… mulțumesc din suflet…

Au trecut două ore de la accident, iar în salonul de urgențe al spitalului, Elizabeta zăcea cu piciorul imobilizat și capul bandajat. Încerca să rămână lucidă, dar grija pentru Barry o copleșea. Apoi, o asistentă a intrat în cameră cu telefonul în mână.

— Aveți un apel… cred că o să vă bucurați.

— Elizabeta? Barry e cu mine. L-am găsit tremurând, dar întreg, a început imediat să dea din coadă când m-a văzut. E acum la mine în magazin, l-am hrănit, l-am încălzit… E bine, iubita mea, e în siguranță.

Elizabeta izbucni în plâns, dar de data aceasta lacrimile nu erau de neputință, ci de ușurare. A închis ochii și a șoptit:

— Mulțumesc… Dumnezeu să vă binecuvânteze…

Au trecut câteva zile. În salonul de recuperare, Elizabeta învăța să meargă din nou cu cârjele. Colegii de salon o priveau cu compasiune, dar și cu admirație pentru determinarea ei. Într-o zi, la prânz, asistenta intră și spuse:

— Aveți un vizitator. Cu patru lăbuțe!

În pragul ușii stătea Barry, cu hamul lui albastru, dând din coadă, cu o fundă roșie legată în jurul gâtului. În spatele lui — Doamna Iulia, zâmbitoare.

— Nu mai rezista. Plângea la ușă, așa că l-am adus să te vadă.

Cățelul sări pe pat, se lipi de stăpâna lui și începu să o lingă cu entuziasm. Elizabeta râdea și plângea în același timp. Un moment de pură fericire, într-un decor steril de spital.

Lunile au trecut. Elizabeta s-a refăcut complet. S-a mutat într-un apartament la parter, cu acces ușor pentru Barry. A început să lucreze de acasă, făcând design grafic pentru o editură. În fiecare zi, mergea la plimbare cu Barry în parcul din apropiere. Acolo a întâlnit alți iubitori de animale, și chiar pe un tânăr voluntar de la adăpostul unde îl găsise pe Barry. Numele lui era Alex.

— Tu ești cea care l-a adoptat pe Barry? Nu-mi vine să cred! Era favoritul meu…

S-au împrietenit repede. Discuțiile lor despre animale, artă, viață, deveneau din ce în ce mai lungi. Până într-o zi, în același parc, Alex a venit cu două cafele și o lesă nouă, din piele, pentru Barry.

— Ce-ar fi să facem din plimbările noastre o tradiție zilnică? Eu, tu și Barry?

Elizabeta a zâmbit. În ochii ei era lumină, în obraji — culoare, iar în inimă — liniște. Se simțea din nou întreagă.

— Mi-ar plăcea mult, Alex.

Și astfel, dintr-o iarnă grea și o căzătură dureroasă, s-a născut o primăvară plină de speranță, prietenie și un început nou. Iar Barry, cu ochii lui blânzi și coada mereu veselă, rămânea martorul loial al poveștii lor.