Elena simți cum i se usucă gura. Vocea era clară, deși înăbușită, ca și cum ar veni printr-un strat gros de pământ. Se uită în jur, încercând să se convingă că e doar imaginația ei, oboseala, poate foamea.
„Mămico… te rog, mămico…”
De data aceasta își dădu seama exact de unde venea. Din mormântul din fața ei – un mormânt proaspăt, cu flori încă nepierite și cu o fotografie a unei femei tinere, zâmbitoare. Data morții era de doar trei zile în urmă.
„Nu e posibil,” își șopti Elena sieși. „Morții nu vorbesc.”
Dar vocea se auzi din nou, mai slabă acum, aproape ca un plânset. „Mi-e frică aici jos… mămico, vino…”
Era vocea unui copil, poate de vârsta ei sau chiar mai mic. Tremurând, Elena se apropie de mormânt. Se lăsă în genunchi pe pământul rece și puse urechea pe movila proaspăt formată.
„Cine ești?” întrebă ea încet.
O tăcere lungă urmă, apoi: „Mă cheamă Matei. Cine ești tu? Nu ești mama mea.”
„Sunt Elena,” răspunse ea, uitând complet de teama de a fi descoperită. „Cum ai ajuns acolo jos, Matei?”
„Nu știu,” veni răspunsul slab. „M-am trezit aici după ce am adormit. E întuneric și frig. Vreau la mama.”
Elena se uită la fotografia de pe cruce. Femeia nu putea fi mama lui Matei – era prea tânără, poate avea douăzeci și ceva de ani.
„Matei, știi unde e mama ta?”
„A plecat să cumpere înghețată. Mi-a spus să o aștept, dar nu s-a mai întors. Apoi am adormit pe iarbă și m-am trezit aici.”
Un nod dureros se formă în gâtul Elenei. Copilul probabil adormise lângă acest mormânt în timp ce aștepta, iar acum era confuz, speriat.
„Stai liniștit,” îi spuse ea. „Te voi ajuta să ieși de acolo.”
Privi în jur, disperată. Nu avea cu ce să sape. Apoi observă o lopată mică sprijinită de un mormânt vecin, probabil lăsată de îngrijitorii cimitirului. O luă și începu să sape cu frenezie.
Pământul era moale, dar munca era grea pentru brațele ei subțiri. După câteva minute, auzea respirația copilului mai clar.
„Mai ești acolo, Elena?” întrebă vocea, acum mai puternică.
„Da, sunt aici. Continui să sap. Vorbește-mi ca să știu unde ești.”
„Mi-e foarte frică,” spuse Matei. „Cred că am visat urât. Visam că mama e într-o cutie și oamenii o pun în pământ. Toți plângeau.”
Elena se opri pentru o secundă. Un gând înfiorător îi trecu prin minte. Dacă…? Nu, era imposibil. Continuă să sape cu și mai multă energie.
După ce a săpat aproape un metru, lopata ei lovi ceva solid. Nu era un sicriu, cum se temea, ci o placă de metal. Curăță pământul din jur și descoperi că era un fel de capac, ca de canalizare, dar mai mic.
„Matei, cred că te-am găsit. Mai vorbește-mi.”
„Sunt aici,” veni răspunsul, acum clar, ca și cum ar fi fost chiar sub ea.
Cu degetele tremurânde, Elena găsi marginea capacului și trase. Era greu, dar reușit să-l miște puțin. Trase mai tare, și în cele din urmă capacul se ridică.
Sub el nu era un mormânt, ci o gaură întunecată. Și din întuneric, doi ochi mari și speriați o priveau.
„Elena?” întrebă băiatul.
Ea întinse mâna. „Vino, Matei. Te scot de acolo.”
Cu efort, îl ajută să iasă. Era un băiețel de vreo șase ani, palid și murdăr, dar nevătămat. Se uită la el cu uimire. Era real, nu o fantasmă sau un spirit.
„Ce căutai acolo jos?” îl întrebă ea, în timp ce își scutura hainele de pământ.
Matei arătă spre groapa din care tocmai ieșise. „Un domn m-a pus acolo. Mi-a spus că mama mă va găsi. Dar apoi a pus capacul și a plecat.”
Elena simți un fior rece. Cineva pusese copilul acolo intenționat? Îl privit mai atent și observă că era îmbrăcat în haine bune, curate, deși acum murdare de pământ. Nu părea a fi un copil al străzii, ca ea.
„Matei, când ai văzut-o ultima dată pe mama ta?”
„Ieri,” răspunse el, uitându-se la mormântul femeii tinere. „Sau poate alaltăieri. Am stat mult timp acolo jos.”
Elena îl luă de mână. „Hai să plecăm de aici. Trebuie să găsim un adult care să ne ajute.”
Dar înainte să facă vreun pas, auziră o voce răgușită în spatele lor:
„Ce naiba faceți voi aici, copii?”
Se întoarseră brusc. Era paznicul cimitirului, dar nu cel beat pe care Elena îl evita mereu. Acesta era un bărbat înalt, cu fața aspră și o privire rece care o făcu pe Elena să se cutremure.
„Băiatul s-a pierdut,” spuse ea repede. „Îl duc la mama lui.”
Paznicul zâmbi, dar zâmbetul nu-i ajunse la ochi. „Ce coincidență! Tocmai am primit un telefon despre un băiat dispărut. Tu trebuie să fii Matei, nu-i așa?”
Matei dădu din cap, strângându-i mâna Elenei mai tare.
„Vino cu mine, băiete. Mama ta te caută disperată.”
Elena simți că ceva nu e în regulă. Instinctele ei de supraviețuire, ascuțite de anii de viață pe străzi, o avertizau că bărbatul minte.
„O vom găsi singuri, mulțumesc,” spuse ea, începând să se retragă și trăgându-l pe Matei după ea.
Zâmbetul paznicului dispăru. „Nu cred că înțelegi, fetiță. Băiatul vine cu mine. Acum.”
Elena știa că nu au nicio șansă să scape prin fugă. Bărbatul era mult mai rapid decât paznicul beat al celuilalt cimitir. Dar trebuia să facă ceva.
„Bine,” spuse ea, eliberând aparent mâna lui Matei. „Dar mai întâi, vreau să vă arăt ceva. Acolo.”
Indică spre un mormânt din apropiere, făcându-l pe paznic să privească în acea direcție pentru o secundă. În acel moment, Elena smulse o poză de pe un mormânt vecin – o ramă metalică grea – și o aruncă spre picioarele bărbatului. Apoi îl apucă pe Matei de mână și o rupiră la fugă printre morminte.
„STAȚI!” urlă paznicul în urma lor.
Elena cunoștea cimitirul vechi ca pe propriul buzunar, dar această parte era complet nouă pentru ea. Totuși, undeva trebuia să fie o ieșire. Alergau printre monumentele luxoase, căutând disperați un gard mai jos, o spărtură, orice.
Pașii grei ai paznicului se auzeau tot mai aproape.
„Pe aici!” șopti ea, văzând o zonă unde gardul părea puțin mai jos.
Ajunși acolo, Elena își împreună mâinile pentru ca Matei să se poată cățăra. „Urcă-te pe umerii mei și sari!”
Băiatul ezită. „Dar tu?”
„Voi veni după tine. Grăbește-te!”
Cu un efort considerabil, Matei reușit să se cațere pe gard și să sară de partea cealaltă. Elena se pregătea să-l urmeze când simți o mână grea pe umărul ei.
„Unde crezi că mergi?” vocea paznicului era acum calmă, calculată. „Ai stricat totul, fetiță. Nu știi în ce te-ai băgat.”
Elena văzu cu coada ochiului că Matei o privea prin gard, îngrozit.
„Fugi!” strigă ea. „Caută poliția!”
Băiatul ezită pentru o secundă, apoi dispăru. Paznicul înjură și o scutură violent.
„Cine ești tu? Ce căutai aici?”
Elena nu răspunse. Gândul că Matei scăpase îi dădea curaj. Chiar dacă pe ea o prindeau, măcar băiatul avea o șansă.
„Nu contează,” mormăi bărbatul. „Vei veni cu mine oricum.”
O trăgea spre interiorul cimitirului când auziră sirene de poliție în depărtare, apropiindu-se. Expresia bărbatului se schimbă.
„Ai noroc, fetiță,” spuse el, eliberând-o brusc. „Ne vom revedea.”
Se întoarse și dispăru printre morminte, lăsând-o pe Elena tremurând, dar în siguranță. Sirenele se auzeau tot mai aproape. Matei reușise! Găsise ajutor!
Pentru prima dată în ani, Elena simți o lacrimă curgându-i pe obraz. Nu era de frică sau tristețe, ci de ușurare. Poate că astăzi, două orfane – ea și Matei – își găsiseră în sfârșit un drum spre siguranță, departe de umbra mormintelor și a secretelor îngropate adânc.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.