MAMA MI-A SPUS SĂ AȘTEPT PE BANCĂ… NU AM MAI VĂZUT-O PÂNĂ MULȚI ANI MAI TÂRZIU

— Matei, mama ta… a plecat, a spus tata, cu vocea tremurându-i ușor. Nu se va mai întoarce.

Nu înțelegeam. Cum ar putea să nu se mai întoarcă? Promisese înghețată, jucării noi, o zi la plajă.

— Dar valizele noastre? Marea? am întrebat, simțind cum lacrimile mi se adună în colțul ochilor.

Tata a oftat adânc.

— Mama ta te-a adus la casa bunicii tale. M-a sunat și mi-a spus unde ești. A lăsat o scrisoare.

Femeia din spatele lui s-a apropiat. Avea ochii blânzi, triști.

— Sunt mătușa ta, Ioana. Ne-am întâlnit când erai foarte mic, probabil nu-ți amintești.

Zilele următoare au trecut într-o ceață. Repetam întruna că mama se va întoarce pentru mine. Noaptea, visam că mă găsește pe banca aceea și îmi șoptește că totul a fost doar o greșeală, că nu a vrut niciodată să mă părăsească.

Am aflat mai târziu că părinții mei erau divorțați de câțiva ani. Mama obținuse custodia mea, dar tata luptase să mă ia înapoi când a aflat că ea avea probleme cu dependența. În ziua aceea, când m-a abandonat, primise o notificare că urma să piardă custodia.

Tata și mătușa Ioana au făcut tot posibilul să-mi ofere o casă stabilă. Au fost răbdători când aveam coșmaruri, înțelegători când refuzam să vorbesc și blânzi când, în cele din urmă, am început să înțeleg că mama nu se va întoarce.

Anii au trecut. Nu am mai auzit nimic despre mama. Tata nu vorbea despre ea, deși uneori îl surprindeam privindu-mă cu o expresie ciudată, ca și cum ar fi căutat urme ale ei în trăsăturile mele.

La șaptesprezece ani, înalt și cu umerii lați ca ai tatălui meu, am găsit o fotografie veche în timp ce curățam podul. Era mama, zâmbind, ținându-mă în brațe când eram bebeluș. Pe spatele fotografiei scria cu litere rotunde: „Matei, dragostea vieții mele, 2007”.

Am pus fotografia în portofel și am păstrat-o acolo ani de zile.

La douăzeci și trei de ani, după ce am terminat facultatea, am primit un mesaj pe Facebook de la o femeie pe nume Elena. Susținea că este verișoara mea și că mama mea, Cristina, era bolnavă. Foarte bolnavă. Și dorea să mă vadă.

Nu știam ce să simt. Furie, tristețe, curiozitate, toate se amestecau într-un vârtej confuz. L-am întrebat pe tata ce ar trebui să fac.

— Este alegerea ta, Matei. Orice hotărăști, te voi susține.

După săptămâni de frământări, am decis să mă întâlnesc cu ea. Elena mi-a trimis adresa unui spital dintr-un orășel la câteva ore distanță.

Am condus singur până acolo, simțind cum fiecare kilometru mă readuce la banca aceea rece, la așteptarea fără sfârșit, la promisiunea nerespectată a unei înghețate.

La recepția spitalului, am întrebat de Cristina Ionescu. Asistenta m-a condus pe un coridor lung, mirosind a dezinfectant și moarte.

Și apoi, am văzut-o. Slabă, palidă, cu părul cărunt — o umbră a femeii din amintirile mele. Dormea. M-am așezat lângă patul ei, neștiind dacă să o trezesc sau să plec.

A deschis ochii încet, privirea ei cețoasă concentrându-se treptat asupra mea. Pentru o clipă, n-a spus nimic. Apoi, buzele ei uscate s-au mișcat:

— Matei? Ești tu cu adevărat?

Vocea ei era răgușită, dar încă recognoscibilă — vocea care-mi cântase cândva cântece de leagăn.

— Da, am venit, am răspuns simplu.

A întins o mână tremurândă spre mine. După o ezitare, am luat-o într-a mea.

— Îmi pare atât de rău, a șoptit, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Nici nu știi cât de mult regret. Nu am fost în stare să fiu mamă. Aveam probleme… eram prea distrusă ca să pot avea grijă de tine.

Am rămas tăcut, neștiind ce să spun sau cum să simt. O parte din mine voia să strige, să o acuze, să-i ceară socoteală pentru acea zi și pentru toți anii pierduți. O altă parte voia doar să plângă pentru copilul care aștepta pe o bancă.

— Te-am căutat, a continuat ea. După ce m-am tratat. Dar tatăl tău vă mutase, și nu te-am mai putut găsi. Apoi, când te-am găsit pe Facebook… nu am îndrăznit să te contactez direct. Mi-a fost frică.

Am stat cu ea ore întregi în acea zi. Mi-a povestit despre lupta ei cu dependența, despre cum a încercat să se vindece, despre anii petrecuți căutându-mă. Nu știu dacă am crezut totul, dar am ascultat.

Când am plecat, mi-a dat un jurnal.

— Am scris aici în fiecare zi după ce te-am lăsat. Pentru când te voi revedea.

În săptămânile următoare, am citit jurnalul ei. Era plin de regrete, de vise despre reîntâlnirea noastră, de detalii despre viața ei haotică și despre încercările de a se reface.

Am revenit la spital de câteva ori înainte ca ea să moară. În ultima noastră întâlnire, mi-a strâns mâna și mi-a spus:

— Știu că nu merit iertarea ta, Matei. Dar sper că într-o zi vei putea să nu mă urăști.

Nu i-am spus că o iert. Nu eram sigur că o făcusem. Dar i-am spus că înțeleg că a fost bolnavă și că mă bucur că în cele din urmă și-a găsit pacea.

După moartea ei, mi-am continuat viața. M-am căsătorit, am avut copii proprii. Și când îi țin în brațe, îmi promit că nu vor ști niciodată cum e să aștepți pe o bancă rece, sperând la o înghețată care nu va veni niciodată.

Uneori, când merg la plajă cu familia mea, îmi amintesc de promisiunea ei din acea zi. Și într-un fel ciudat, acum, după atât de mulți ani, simt că acea promisiune a fost în sfârșit îndeplinită. Nu de ea, ci de mine — pentru copilul care am fost cândva.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.