— Nu sunt copiii mei, — țipa soțul șocat, — Dana, ei sunt… de culoare! Cu cine i-ai făcut?

— Nu știu, — a murmurat ea, încercând să-și stăpânească lacrimile, — nu depindea de mine.

Victor Alexescu, aparent plictisit de acest subiect, a schimbat conversația, adresându-i fiului său niște întrebări medicale. Iar Ida Vitalian a început să o întrebe pe Dana despre interesele ei. Fata simțea cum tensiunea din interiorul ei crește, iar apartamentul spațios parcă se strâmta în jurul ei, gata să o strivească ca pe un mic păianjen.

— Scuzați-mă, trebuie să plec, — n-a mai suportat Dana, — lucrarea de semestru…

S-a ridicat brusc de la masă, iar Anton a urmat-o. A condus-o până la intrarea în bloc și i-a propus să o ducă acasă, dar Dana a refuzat.

— Voi lua un taxi, — a mormăit ea, inspirând cu lăcomie aerul rece, — ne vedem mâine.

Anton a apucat-o de mână și a tras-o spre el.

— Nu le da atenție bătrânilor mei, — a spus el, încercând să o liniștească, — pe mine mă scot din sărite uneori. Amândoi au caractere dificile.

Dana s-a eliberat cu grijă din îmbrățișarea lui, i-a urat noapte bună și s-a îndreptat spre stație. Voia doar un singur lucru — să fie cât mai departe de această casă. Părinții lui Anton i-au provocat o aversiune atât de puternică încât nu dorea să-i mai întâlnească niciodată, în nicio circumstanță.

Din fericire, Anton nu a mai invitat-o la părinții lui. Curând i-a făcut o cerere în căsătorie și a mutat-o la el. Nunta a avut loc la o lună după cerere, când Dana era în a doua lună de sarcină. La masa festivă simțea asupra ei privirile nemulțumite ale părinților lui Anton și ale colegilor, și îi devenea frig, ca de la vântul iernii. Singura sursă de căldură la această sărbătoare rămânea doamna Vera Petrescu, care se bucura pentru Dana și rostea un toast după altul.

După nuntă, Dana a continuat să lucreze la spital, dar când copilul a început să se manifeste activ, Anton a insistat să renunțe la muncă. Burta ei crescuse vizibil, și într-o zi Anton a sugerat că înăuntru nu e un singur copil, ci posibil chiar gemeni. Nu au făcut ecografie — au decis să păstreze surpriza pentru popularul „gender reveal party”.

Cu trei săptămâni înainte de termen, Dana a născut doi băieți gemeni. Când moașa i-a arătat, Dana a încremenit de uimire: copiii erau de culoare, ca și cum cineva i-ar fi scufundat în ciocolată. Și medicii au fost uimiți, iar doctorița a încercat să o liniștească pe Dana.

— Știți, și copilul meu s-a născut închis la culoare, — s-a grăbit să o asigure doctorița, — dar după câteva zile totul a trecut, culoarea pielii a devenit normală.

Dana era mai îngrijorată de reacția soțului la aspectul copiilor. A cerut să-i țină temporar pe gemeni sub observație și să nu-i arate încă lui Anton.

— Dacă sunt bine, nu-i vei putea ascunde mult timp, — a avertizat-o doctorița, — mai bine pregătește-l dinainte.

Și Dana așa a făcut. De propria ei nevinovăție era sigură, așa că era chiar pregătită să facă un test ADN.

— Deci aceștia sunt cu adevărat copiii mei? — a exclamat Anton când a văzut gemenii. — Dacă e o glumă, nu e deloc amuzantă!

El brusc a dat cu pumnul în peretele salonului, făcând ca infirmiera care trecea pe coridor să tresară. Ochii lui, de obicei blânzi, acum aruncau săgeți de furie. Fața i se înroșise, iar venele de la tâmple pulsau amenințător.

— Anton, te implor, ascultă-mă, șopti Dana cu glasul tremurând. Sunt copiii noștri! Eu nu am fost cu nimeni altcineva, îți jur!

— Mincinoaso! urlă el, ignorând privirile șocate ale personalului medical. Cu cine m-ai înșelat? Spune-mi acum! Cine e tatăl?

Doctorița încercă să intervină: — Domnule Vasilescu, vă rog să vă calmați. Suntem într-un spital și…

— Să mă calmez?! strigă Anton, întorcându-se spre ea. Uitați-vă la ei! Eu sunt blond, soția mea e șatenă… De unde au apărut acești… acești…

Nu-și termină fraza, dar privirea lui dezgustată spunea totul. Dana izbucni în plâns, copleșită de durere și neputință.

— Putem face un test ADN, propuse ea printre suspine. Chiar acum, dacă vrei. Vei vedea că sunt copiii tăi!

Anton o privi cu un amestec de furie și dispreț. — Nu am nevoie de niciun test. E evident pentru toată lumea, nu? Te-ai culcat cu un bărbat de culoare!

Doctorița încercă din nou să aplaneze situația: — Domnule Vasilescu, există condiții medicale care pot explica acest fenomen. Melanina poate…

— Nu-mi vorbiți despre melanină! o întrerupse Anton. Sunt medic, știu foarte bine cum funcționează genetica!

Se întoarse spre Dana, care ținea acum unul dintre bebeluși în brațe, încercând să-l liniștească. Privirea ei implorătoare îl întâlni pentru o clipă, dar el își întoarse ochii.

— Divorțăm, spuse el rece. Mâine voi depune actele. Iar tu… tu nu mai ai ce căuta în casa mea!

Și cu aceste cuvinte, Anton părăsi salonul, lăsând-o pe Dana zdrobită de durere, cu doi nou-născuți în brațe și fără niciun sprijin în lume.

Au trecut trei zile. Dana se pregătea să părăsească spitalul. Medicii doreau să țină gemenii sub observație încă o săptămână, dar ea nu avea unde să stea. Apartamentul conjugal era încuiat, iar Anton își schimbase numărul de telefon. La întrebările insistente ale colegilor, el răspundea sec că a fost înșelat și că divorțează.

Când Dana își făcea bagajul, o asistentă mai în vârstă intră în salon. — Te caută cineva, spuse ea cu blândețe.

În pragul ușii apăru doamna Vera Petrescu, îmbrăcată într-un palton vechi dar îngrijit, cu o eșarfă colorată la gât. — Dana, copila mea! exclamă ea, îmbrățișând-o cu căldură. Am aflat ce s-a întâmplat… Am venit imediat ce am putut.

Dana izbucni în plâns, agățându-se de singura persoană care îi fusese aproape toată viața. — Nu înțeleg ce se întâmplă, doamnă Petrescu… Sunt copiii lui Anton, nu l-am înșelat niciodată!

Bătrâna o mângâie pe păr și o îndepărtă ușor pentru a-i privi fața. — Te cred, Dana. Dar vreau să văd copiii.

Dana o conduse la incubatoarele unde dormeau gemenii. Doamna Petrescu îi privi lung, apoi se aplecă spre ei și le atinse degetele minuscule. O expresie ciudată îi traversă fața.

— Cum i-ai numit? întrebă ea.

— Încă nu le-am dat nume, murmură Dana. Voiam să decidem împreună cu Anton…

Doamna Petrescu îi zâmbi cu tristețe. — Dana, tu știi ceva despre familia ta biologică?

Dana își scutură capul. — Doar ce mi-ați povestit dumneavoastră… Că m-au găsit țiganii pe malul râului când eram bebeluș.

Bătrâna luă mâna Danei într-a sa și o strânse ușor. — E timpul să-ți spun adevărul complet. Nu ți l-am spus atunci pentru că… mi-a fost frică să nu te rănesc. Dar acum trebuie să știi.

Dana o privi nedumerită, inima începându-i să bată mai tare.

— Dana, tu nu ai fost găsită de țigani. Ai fost adusă de ei la orfelinat. Ei susțineau că mama ta a murit la naștere și că tatăl tău, un bărbat din tribul lor, a decedat într-un accident cu puțin timp înainte. Nu aveau cum să te crească, așa că te-au adus la noi.

Dana simți cum pământul îi fuge de sub picioare. — Vreți să spuneți că eu… că eu sunt…

— Da, Dana. Tu ești de origine romă, doar că ai moștenit trăsăturile mamei tale, care era româncă. Culoarea pielii tale este mai deschisă, dar genele strămoșilor tăi s-au transmis copiilor tăi.

Dana se sprijini de peretele salonului, copleșită de revelație. Dintr-odată, totul începea să aibă sens: de ce nimeni nu dorise să o adopte, de ce mama lui Anton o tratase cu atâta dispreț, de ce copiii ei se născuseră cu pielea închisă la culoare.

— De ce nu mi-ați spus? șopti ea.

— Pentru că am vrut să te protejez, răspunse doamna Petrescu. Știam că viața ta va fi suficient de grea ca orfană. Nu voiam să adaug încă o povară. Poate am greșit…

Dana își privi copiii dormind pașnic. Erau frumoși, cu gene lungi și buze pline. Erau ai ei și doar ai ei. O undă de furie o străbătu la gândul că Anton îi respinsese fără să stea măcar pe gânduri, fără să-i ofere beneficiul îndoielii.

— Ce vei face acum? întrebă doamna Petrescu.

Dana inspiră adânc, simțind cum o nouă hotărâre se naște în ea. — Îmi voi crește copiii. Singură, dacă va fi nevoie. Dar mai întâi, vreau să aflu adevărul despre familia mea.

Două săptămâni mai târziu, Dana stătea în micul apartament pe care reușise să-l închirieze datorită ajutorului doamnei Petrescu. Gemenii, pe care îi numise David și Daniel, dormeau în pătuțul improvizat. După ce ieșise din spital, Anton refuzase orice contact, iar socrii ei răspândiseră zvonuri murdare despre ea prin tot spitalul.

Dar Dana nu se lăsase învinsă. Cu ajutorul unui avocat pro-bono, luptase pentru drepturile copiilor ei. Testul ADN dovedise fără dubiu că Anton era tatăl biologic. Când rezultatele au sosit, Anton a rămas stupefiat. Părinții lui, în schimb, au cerut un al doilea test, refuzând să creadă.

În timp ce Dana își hrănea unul dintre gemeni, telefonul sună. Era avocatul ei. — Domnișoară Dana, am vești. Domnul Vasilescu dorește să vă întâlnească. El… a acceptat rezultatele testului și vrea să discute despre custodie.

Dana închise telefonul, simțind un amestec ciudat de emoții. Privirea îi căzu pe o fotografie veche pe care doamna Petrescu i-o dăduse – un bărbat și o femeie tineri, zâmbind la cameră. Femeia semăna izbitor cu ea, iar bărbatul avea pielea închisă la culoare și ochi strălucitori.

— Iată de unde veniți voi, le șopti ea copiilor. De la două lumi diferite care s-au întâlnit și s-au iubit.

Dana știa că drumul ei nu va fi ușor. Dar pentru prima dată în viață, se simțea completă. Avea o istorie, o identitate, și mai presus de toate, avea doi copii minunați pentru care merita să lupte.

Iar dacă Anton voia să facă parte din viața lor, va trebui să accepte întreaga lor moștenire – inclusiv partea pe care el și familia lui o disprețuiseră atât de mult.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.