Soțul a părăsit-o cu datorii uriașe, dar soacra muribundă a pregătit pentru noră o surpriză neașteptată

Mâinile Marinei tremurau în timp ce continua să citească scrisoarea Elenei Pavlovna.

„Am știut dintotdeauna ce fel de om este Anton. Încă din copilărie a fost lacom și egoist. Când te-a adus acasă prima dată, mi-am dat seama că ești prea bună pentru el. Dar te-am îndrăgit imediat, Marina, și când a apărut micuțul Radu, inima mea s-a umplut de bucurie.

Nu puteam să permit ca voi doi să rămâneți pe drumuri din cauza nesăbuinței fiului meu. În ultimii trei ani, am pus deoparte bani într-un cont secret. Vei găsi toate detaliile de acces în plicul lipit sub această scrisoare. Este suficient pentru a plăti ipoteca și a vă asigura un început nou.

Dar asta nu este tot. Atelierul de covoare oficial îi aparține lui Anton, dar adevărata valoare a afacerii stă în ceea ce știi tu, Marina. Te-am învățat fiecare tehnică de restaurare pe care o cunosc, secrete transmise prin familia mea de generații. Anton nu știe nimic despre asta.

În subsolul atelierului, sub podeaua din lemn din colțul de nord-est, vei găsi o cutie metalică. Conține rețetele vechi de vopsele naturale, modele tradiționale și contactele celor mai fideli clienți ai mei. Ia totul înainte ca Anton să-și dea seama.

Deschide un atelier nou, într-un alt cartier. Prin avocat, am aranjat deja închirierea unui spațiu pe strada Florilor nr. 28. Contractul este pe numele tău.

Nu-i spune lui Anton nimic despre acestea. Las în grija ta decizia dacă vreodată va merita să cunoască adevărul despre fiul său.

Cu dragoste eternă, Elena”

Marina strânse scrisoarea la piept, simțind un amestec de durere și speranță. Trebuia să acționeze rapid. În aceeași după-amiază, s-a dus la atelierul de covoare, folosind cheia pe care Elena i-o dăduse cu ani în urmă.

Localul era gol. Probabil Anton era prea ocupat sărbătorind moștenirea pentru a-și bate capul cu afacerea. Marina găsi ușor cutia ascunsă sub podea și o deschise cu mâini tremurânde.

Înăuntru se aflau exact lucrurile menționate de Elena: un caiet vechi plin cu rețete de vopsele naturale, schițe elaborate de modele tradiționale și un carnețel cu nume și numere de telefon. Dar mai era ceva – un plic sigilat cu ceară roșie pe care scria „Pentru momentul potrivit”.

Marina îl puse deoparte, hotărând să-l deschidă mai târziu. Acum prioritatea era să salveze tot ce putea din atelierul soacrei sale.

Lucră până târziu în noapte, transportând unelte esențiale, fire rare și materiale de valoare la noul spațiu de pe strada Florilor. Micuțul Radu dormea la prietena ei cea mai bună, Ioana, care o ajuta de când Anton o părăsise.

Când a terminat, noul atelier arăta modest dar promițător. Marina se așeză pe un scaun, epuizată dar hotărâtă. Deschise plicul sigilat cu ceară.

Înăuntru se aflau fotografii vechi și o altă scrisoare:

„Marina dragă,

Dacă citești asta, înseamnă că ai găsit curajul să începi o viață nouă. Aceste fotografii sunt dovada celui mai mare secret al meu. În tinerețe, am lucrat pentru familii nobile din Europa, restaurând covoare de o valoare inestimabilă. Printre clientele mele a fost și Regina Ana, care mi-a încredințat câteva piese de patrimoniu pentru restaurare.

În aceste fotografii vei găsi dovada muncii mele. Folosește-le pentru a-ți construi reputația. Contactează persoanele din carnețel – sunt colecționari bogați care încă așteaptă servicii de calitate.

Și mai este un lucru: Anton nu este fiul meu biologic. L-am adoptat când avea doi ani. Nu i-am spus niciodată, dar cred că simte asta undeva în adâncul său și de aceea este mereu nesigur și lacom. Tu și Radu sunteți singura mea familie adevărată acum.

Cu dragoste, Elena”

Marina lăsă scrisoarea să-i cadă în poală, copleșită de revelații. Tot ce credea despre familia în care intrase se schimbase complet.

În zilele următoare, Marina a început să contacteze clienții din carnețelul Elenei. Spre surprinderea ei, mulți își aminteau cu căldură de „doamna cu mâini de aur” și erau încântați să afle că cineva continuă tradiția.

Prima comandă a venit de la un colecționar din București – un covor persan vechi care necesita restaurare delicată. Marina a lucrat zile și nopți, aplicând tehnicile învățate de la Elena. Când a terminat, rezultatul era impecabil.

Vestea s-a răspândit rapid. În câteva luni, atelierul Marinei avea mai multe comenzi decât putea gestiona singură. A angajat două femei din cartier, învățându-le bazele meseriei.

Într-o zi, în timp ce lucra la un covor deosebit de complex, clopoțelul de la ușă sună. Marina ridică privirea și înghețăm pe loc – în pragul atelierului stătea Anton.

Era singur și arăta diferit – mai slab, cu cearcăne pronunțate și haine neglijente.

„Marina… am nevoie să vorbim,” spuse el cu o voce stinsă.

„Despre ce?” întrebă ea rece, continuând să lucreze.

„Afacerea… atelierul mamei… l-am distrus complet. Nu știu cum să păstrez clienții, nu înțeleg tehnicile. Și Ana m-a părăsit când a văzut că banii se termină.”

Marina îl privi pentru prima dată cu adevărat. Nu mai era bărbatul arogant care o alungase din propria casă. Părea doar un om înfrânt.

„Și ce vrei de la mine?”

„Ajutor,” șopti el. „Nu pentru mine. Pentru Radu. E fiul meu și…”

„Nu,” îl întrerupse Marina. „Elena mi-a spus adevărul. Știu că nu ești tatăl lui Radu.”

Fața lui Anton se albi.

„Cum…? Ce vrei să spui?”

Marina scoase din sertar un plic pe care nu-l deschisese până atunci – rezultatul testului de paternitate pe care Elena îl făcuse în secret. Anton nu era tatăl biologic al lui Radu.

„Pleacă, Anton. Ai pierdut tot – familia, afacerea, și acum adevărul. Nu mai am nimic să-ți ofer.”

Anton plecă fără să mai spună un cuvânt, cu umerii căzuți.

În acea seară, Marina și Radu au stat pe balconul noului lor apartament, privind cerul înstelat. Băiețelul de cinci ani se juca cu un mic covor pe care Marina îl țesuse special pentru el.

„Mamă, când voi fi mare, vreau să fac covoare frumoase ca tine și ca bunica Elena,” spuse Radu cu ochii strălucind.

Marina îl îmbrățișă, simțind un val de recunoștință pentru femeia care, chiar și după moarte, le oferise un viitor. Undeva, era sigură, Elena Pavlovna zâmbea.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

Navigare în articole