Marina rămase încremenită de șoc când soțul ei i-a mărturisit că nu o mai iubește și nu a iubit-o niciodată…

La început, a locuit la prietena ei cea mai bună, Diana. Un apartament mic, dar primitor, unde Marina a putut să-și adune gândurile și să plângă în voie primele nopți. Diana, o fire practică și energică, nu i-a permis să se complătească în autocompătimire.

„Gata cu plânsul! Avem un bebeluș de pregătit și o viață de reconstruit,” i-a spus Diana într-o dimineață, trântind pe masă un ziar deschis la secțiunea de anunțuri imobiliare.

După două săptămâni intense de căutări, Marina a găsit un studio modest într-o zonă decentă a orașului. Chiria era rezonabilă, iar banii primiți de la Irina Petrescu i-au permis să plătească în avans pentru trei luni. A doua zi după mutare, și-a găsit un job ca recepționistă la o clinică privată, unde programul era flexibil și atmosfera calmă – perfectă pentru o femeie însărcinată.

Lunile au trecut. Burtica Marinei creștea, la fel și determinarea ei. Nu a primit niciun semn de la Alexandru, deși uneori Irina Petrescu o suna să o întrebe cum se simte. Aceste conversații erau scurte, dar sincere. Marina înțelegea că soacra ei se simțea vinovată și încerca să compenseze cumva comportamentul fiului ei.

Într-o zi, pe când era în luna a șaptea, Marina primi un apel de la un număr necunoscut.

„Bună, sunt Mirela. Probabil nu știi cine sunt…”

Marina înghiți în sec. Știa exact cine era – femeia pentru care Alexandru o părăsise.

„Te ascult,” răspunse ea, încercând să-și stăpânească tremuratul din voce.

„Vreau să te întâlnesc. Este important.”

Se întâlniră într-o cafenea liniștită. Mirela era exact cum și-o imaginase Marina – frumoasă, elegantă, cu acel aer de încredere pe care Marina îl pierduse în ultimele luni. Dar ceva nu era în regulă. Ochii femeii erau roșii, ca și cum ar fi plâns.

„Alexandru te-a mințit,” spuse Mirela direct, fără introduceri. „Noi nu suntem împreună. Nu am fost de ani buni.”

Marina clipi confuză. „Dar copilul…?”

„Băiatul meu are șapte ani și nu este fiul lui Alexandru. Noi am fost împreună în facultate, dar ne-am despărțit cu mult înainte să te cunoască pe tine.”

Mirela îi explică apoi cum Alexandru a contactat-o recent, cerându-i să mintă, să pretindă că sunt într-o relație. De ce? Pentru că se implicase în afaceri dubioase și avea datorii mari. Se gândea că dacă o părăsește pe Marina pentru o „familie existentă”, ar putea să dispară fără să trezească prea multe suspiciuni.

„A plecat din țară acum o săptămână,” concluzionă Mirela. „M-a rugat să nu-ți spun nimic, dar n-am putut. Nu după ce am aflat că ești însărcinată.”

Marina nu știa ce să simtă. Furia, confuzia și un ciudat sentiment de ușurare se luptau în interiorul ei.

În aceeași seară, Irina Petrescu apăru la ușa ei cu o cutie mare și o expresie hotărâtă pe față.

„Știi deja, presupun,” spuse ea, intrând. „Alexandru mereu a fost bun la minciuni, chiar și ca copil.”

În cutie era un pătuț vechi, dar în stare bună. Pătuțul în care dormise Alexandru când era bebeluș.

„Nu pot schimba ce a făcut fiul meu,” spuse Irina, aranjând pătuțul în colțul camerei. „Dar pot fi aici pentru tine și pentru nepotul meu. Dacă mă vrei, desigur.”

Marina simți cum lacrimile îi curg pe obraji, dar de data asta nu erau lacrimi de durere. Erau lacrimi de recunoștință.

Două luni mai târziu, Marina născu un băiețel sănătos, cu ochi mari și curioși. Îl numi David – „cel iubit”. În sala de așteptare, Irina Petrescu și părinții Marinei așteptau nerăbdători, împăcați după o reconciliere recentă.

Marina nu a mai auzit nimic de Alexandru, dar zvonurile spuneau că se ascunde undeva în America de Sud, urmărit pentru fraudă.

Când David împlini un an, Marina primi o scrisoare neașteptată. Era de la un avocat – Alexandru fusese prins și condamnat. Voia să-și vadă fiul și era dispus să plătească pensie alimentară substanțială.

Marina stătu mult timp privind scrisoarea. Apoi, cu o liniște pe care nu credea că o va simți vreodată, o puse într-un sertar.

„Poate într-o zi,” șopti ea, în timp ce David gângurea fericit în pătuțul său. „Poate într-o zi.”

Viața pe care o construise singură – cu ajutorul unor oameni care o iubeau cu adevărat – era mai puternică decât orice minciună. Iar ea nu mai era fata naivă care credea că nu poate trăi fără un bărbat care nu o merita.

Era Marina – mamă, fiică, prietenă – și asta era de ajuns.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.