Andreea stătea lângă fereastră, privind ziua cenușie de februarie

Andreea simți cum inima îi tresaltă la vederea micuțului Ionuț. Bebelușul dormea, cu genele lui minuscule tremurând ușor pe obrajii palizi. Mânuțele, nu mai mari decât degetul mare al lui Alex, erau strânse în pumni, ca și cum s-ar fi pregătit să înfrunte lumea care nu-l dorea.

„Puteți să-l țineți în brațe,” spuse Doamna Nicoleta, cu o expresie blândă în ochi.

Fără să aștepte reacția lui Alex, Andreea întinse brațele și primi ghemotocul. Era atât de ușor, mult mai mic decât Sofia lor. Un val de protecție maternă o cuprinse instantaneu.

„E atât de micuț,” șopti ea, simțind cum lacrimile îi înțeapă ochii. „Cum poate cineva să lase un asemenea îngeraș?”

Alex stătea rigid lângă ea, privind copilul cu o expresie complicată – un amestec de teamă, îngrijorare și, în ciuda eforturilor sale de a rămâne distant, o urmă de tandrețe.

„Cine e mama lui? Ce s-a întâmplat?” întrebă el într-un târziu, vocea lui fiind mai moale decât mai devreme.

Doamna Nicoleta oftă. „O fată foarte tânără. A spus că nu poate avea grijă de el și a semnat actele de renunțare imediat după naștere. Nici măcar nu l-a ținut în brațe.”

Ionuț deschise ochii în acel moment – doi ochi albaștri, profunzi și cumva înțelepți pentru un bebeluș atât de mic. Priviră direct spre Andreea, apoi spre Alex. Nu plângea. Doar privea, ca și cum ar fi evaluat acești străini care se uitau la el cu atâta intensitate.

„Are probleme de sănătate?” întrebă Alex, iar Andreea simți un fior de speranță în vocea lui. Asta însemna că nu respingea complet ideea.

„Nu, e perfect sănătos,” răspunse asistenta. „Doar că a avut un început dificil în viață. Știți, copiii simt când sunt iubiți și când nu. El n-a avut parte de asta încă.”

Andreea îi întoarse privirea lui Alex, fără cuvinte, dar cu o rugăminte evidentă în ochi. El își trecu nervos mâna prin păr, apoi, ezitant, întinse degetul spre mâna bebelușului. Ionuț prinse imediat degetul lui Alex cu o forță surprinzătoare pentru un bebeluș atât de mic.

Un moment de tăcere se așternu între ei. Andreea văzu cum expresia soțului ei se transformă încet, cum zidul de rezistență începea să se fisureze.

„Ce presupune procesul?” întrebă Alex în cele din urmă, fără să-și retragă degetul din strânsoarea micuțului. „Care sunt pașii legali?”

Doamna Nicoleta zâmbi, ca și cum ar fi știut dintotdeauna care va fi rezultatul acestei întâlniri.

„E un drum lung,” explică ea. „Mai întâi trebuie să faceți o cerere la Protecția Copilului. Vor urma evaluări, vizite la domiciliu, pregătire. Dar nu e imposibil.”

Alex și Andreea se priviră lung. Între ei părea să se desfășoare o conversație fără cuvinte. În ochii lui Alex se citea încă îndoiala, dar și o resemnare blândă. În ai Andreei – speranță și determinare.

„Hai să vorbim despre asta acasă,” spuse el în cele din urmă. „Cu picioarele pe pământ și o listă cu tot ce ar însemna.”

Pentru Andreea, acesta era cel mai apropiat răspuns de un „da” pe care îl putea spera în acel moment. Ionuț începu să se foiască în brațele ei, făcând mici sunete care anunțau un posibil plâns.

„Trebuie să-i dau de mâncare,” spuse Doamna Nicoleta, întinzând brațele să ia bebelușul.

Cu o ezitare evidentă, Andreea îi dădu copilul. Sentimentul de pierdere fu imediat și profund, ca și cum o parte din ea era smulsă.

Drumul înapoi spre salonul ei fu tăcut. Victoria îi aștepta, legănând-o pe Sofia care dormea liniștită.

„Ei?” întrebă ea în șoaptă, scrutându-le fețele.

„Vom discuta,” răspunse Alex, iar Andreea simți un val de recunoștință pentru acest mic compromis. „Asta nu înseamnă nimic, dar… vom discuta.”

Iar Andreea știa, în adâncul sufletului ei, că viața lor tocmai luase o întorsătură neașteptată, dar poate exact cea de care aveau nevoie.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.