Maria stătea la aragaz, prăjea plăcinte, când s-a auzit o bătaie puternică

— …de meriți o asemenea răzbunare?” a continuat Nina Petrescu, privind-o pe Maria cu reproș. „Este vorba despre familia soțului tău, până la urmă.”

Maria a închis ochii pentru o secundă, încercând să-și controleze emoțiile care o copleșeau. Mirosul de plăcinte prăjite plutea în aer, contrastând dureros cu atmosfera tensionată.

„Nu este răzbunare,” a răspuns ea încet. „Este o lecție de respect. Apartamentul bunicii mele nu este o proprietate de familie pe care o puteți revendica când vă convine. A fost lăsat mie, nu lui Sergiu, nu vouă.”

Nina Petrescu și-a strâns buzele într-o linie subțire. „Bunica ta nici măcar nu mai este în viață. Ce rost are să ții un apartament gol?”

„Pentru că este alegerea mea,” a spus Maria, simțind cum îi crește tensiunea. „La fel cum a fost alegerea voastră să ne excludeți de la nuntă. La fel cum a fost alegerea Elenei să ne ceară bani împrumut știind că nu ne va invita.”

„Încă te agăți de asta? A fost doar o nuntă!”

Maria a oftat adânc. „Nu, nu a fost doar o nuntă. A fost momentul când mi-am dat seama că pentru voi nu suntem familie. Suntem doar niște oameni utili sau inutili, în funcție de ce aveți nevoie la momentul respectiv.”

În acel moment, ușa de la intrare s-a deschis și Sergiu a intrat în apartament. A privit surprins la cele două femei din bucătărie.

„Mamă? Nu știam că vii,” a spus el, punându-și geanta jos.

„Am venit să vorbesc cu soția ta despre apartamentul bunicii ei,” a răspuns Nina Petrescu, încercând să pară calmă. „Elena și Artur ar avea nevoie de el.”

Sergiu s-a uitat la Maria, apoi înapoi la mama lui. „Și ce-a zis?”

„A refuzat. Din răzbunare pentru că nu v-am invitat la nuntă.”

Sergiu a zâmbit amar. „Nu e vorba de răzbunare, mamă. E vorba despre respect și reciprocitate. Nu poți să tratezi oamenii ca pe niște obiecte de care te folosești doar când ai nevoie.”

Nina Petrescu a părut genuinș șocată de reacția fiului ei. „Acum ții partea ei împotriva propriei familii?”

„Nu există «partea ei» sau «partea ta»,” a răspuns Sergiu ferm. „Există ce e corect și ce nu e corect. Iar ce ne-ați făcut nu a fost corect.”

Maria l-a privit surprinsă. Era prima dată când soțul ei lua atitudine în fața mamei sale.

„Cincizeci de mii de lei nu e suma care ne-a deranjat,” a continuat el. „E faptul că Elena i-a luat de la noi știind că nu ne va invita. Asta înseamnă să folosești oamenii.”

Nina Petrescu a ridicat bărbia. „Bine. Voi spune Elenei să vă returneze banii, dacă asta vă face fericiți.”

„Nu e vorba despre bani,” a intervenit Maria. „E vorba despre sinceritate. Despre a fi cinstiți unii cu alții. Despre a ne respecta ca familie.”

Nina Petrescu a dat să spună ceva, dar s-a oprit. Pentru prima dată, părea că reflectează cu adevărat la cuvintele lor.

„Așa că nu, nu voi da apartamentul bunicii mele nimănui,” a continuat Maria. „Nici măcar ca să ajut niște oameni care ne-au tratat ca pe niște străini.”

Sergiu s-a apropiat și a pus mâna pe umărul soției sale într-un gest de solidaritate.

Nina Petrescu i-a privit lung pe amândoi, apoi a oftat. „Bine. Înțeleg. Poate… poate am greșit cu nunta. Dar Elena nu a vrut să vă rănească.”

„Atunci de ce nu ne-a spus direct?” a întrebat Maria. „De ce am fost nevoiți să aflăm de la alții că nu suntem invitați?”

Nina Petrescu a tăcut, neavând un răspuns.

„Spune-i Elenei că poate să ne returneze banii când poate,” a spus Sergiu. „Și poate ar fi bine să avem o discuție deschisă toți împreună. Nu despre apartament, ci despre ce înseamnă să fim cu adevărat o familie.”

După ce Nina Petrescu a plecat, Maria s-a întors la plăcintele ei, care se răciseră între timp. Sergiu a îmbrățișat-o pe la spate.

„Mulțumesc,” a șoptit ea.

„Pentru ce?”

„Pentru că, în sfârșit, am simțit că suntem o echipă.”

El a zâmbit și a strâns-o mai tare. „Așa ar fi trebuit să fie întotdeauna. Îmi pare rău că a fost nevoie de acest incident ca să-mi dau seama.”

Maria s-a întors în brațele lui. „Crezi că vor înțelege vreodată?”

„Nu știu,” a răspuns Sergiu sincer. „Dar ce știu este că noi doi vom fi întotdeauna o familie, indiferent de ce cred ceilalți.”

În acea seară, în timp ce împărțeau plăcintele răcite, Maria a simțit pentru prima dată în mult timp că, poate, rănile vechi ar putea începe să se vindece. Nu prin uitare, ci prin învățarea respectului reciproc. Și poate, într-o zi, apartamentul bunicii ei ar putea găzdui o familie care să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să fii familie.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.