După ce a moștenit o casă rurală în ruină, asistenta concediată s-a mutat acolo

În lumina lunii a văzut silueta întunecată a vecinului Petre, un bătrân care fusese prieten apropiat cu bunica ei. Fața lui era brăzdată de îngrijorare, iar ochii lui scrutau întunericul ca și cum ar fi căutat ceva.

„Maria, slavă Domnului că ești trează!” șopti el, gesticulând nervos. „Am văzut lumini ciudate în jurul casei. Ai grijă, fata mea. Nu toate amintirile din acest loc sunt bune.”

Nedumerită, Maria l-a invitat înăuntru. Bătrânul a refuzat, aruncând o privire neliniștită spre pădure.

„Nu pot rămâne. Dar ascultă-mă bine: dacă bunica ta ți-a spus ceva în vis, ia aminte. Elena nu vorbea niciodată fără rost.”

Înainte ca Maria să poată cere explicații, bătrânul dispăru în întuneric, lăsând-o cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Tremurând, nu doar de frig, Maria s-a întors în casă. Privirea i s-a oprit asupra sobei vechi din colț. Soba pe care bunica o numea „sparhelt” – un cuvânt moștenit de la străbunica ei săsoaică.

Cu inima bătând puternic, s-a apropiat de soba rece și a deschis ușa cuptorului. La început nu văzu nimic în întuneric. Apoi, când ochii i s-au obișnuit cu obscuritatea, a zărit un pachet învelit în pânză de in, legat cu sfoară îngălbenită de timp.

Cu mâini tremurânde, a scos pachetul și l-a desfăcut. Înăuntru era un jurnal vechi de piele, cu pagini îngălbenite și un set de chei ruginite. Pe prima pagină a jurnalului, recunoscu scrisul elegant al bunicii:

„Pentru Maria, când va veni timpul să înțeleagă.”

Deschise jurnalul și începu să citească. Ceea ce descoperi în acele pagini îi schimbă pentru totdeauna înțelegerea despre familia ei, despre sat, și despre ea însăși.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.