când fiii și-au părăsit tatăl, el a ajuns la groapa de gunoi… căutând printre gunoaie, s-a înfiorat de ceea ce a găsit acolo..

Când a ridicat șezutul canapelei, Alexei a încremenit. Inima i-a început să bată ca nebună. Sub tapițerie, într-un spațiu ascuns, era o cutie mare de metal, ruginită pe margini, dar bine închisă.

— Ce naiba e asta? — a șoptit el, uitându-se în stânga și-n dreapta, de parcă cineva putea să-l vadă.

A scos cu grijă cutia și, după ce s-a chinuit un pic cu încuietoarea, capacul a sărit… și ochii i s-au mărit cât cepele. Era plină cu bancnote! Mii și mii de lei, euro, dolari — totul amestecat!

— Doamne… cine și-a aruncat averea la gunoi?! — a murmurat el, tremurând.

O combinație de frică și speranță i-a cuprins trupul. Era ca un vis — sau un test de la Dumnezeu? Poate că viața îi dăduse o a doua șansă…

Zilele următoare, Alexei n-a spus nimănui ce găsise. A început să se spele pe ascuns la o cișmea, să-și cumpere haine decente, să mănânce din ce în ce mai bine. Încet-încet, s-a mutat într-o cameră modestă la periferie și a început o nouă viață. A găsit un mic atelier unde ajuta la reparat mobilă — ceva ce făcea și când era tânăr.

Dar în fiecare seară, când se uita în oglindă, nu-și putea lua gândul de la copiii lui. Îl duruse trădarea lor mai mult decât toate nopțile petrecute în frig. Cum au putut? După tot ce a făcut pentru ei?

Într-o zi, când se simțea mai puternic și mai împăcat, a decis: Trebuie să-i văd.

S-a dus la noua adresă unde știa că se mutaseră fiii lui. A sunat la ușă. A deschis Arsenie, care a încremenit când l-a văzut.

— T-tată? Tu… cum?

— Bună, băiete. Mă primești?

Arsenie a dat din cap, iar Alexei a intrat calm, cu o privire care spunea totul. În sufragerie, Vitalie stătea pe canapea, privind la televizor. Când l-a văzut, a sărit ca ars.

— Ce faci aici? Cum ne-ai găsit? Cine te-a adus?!

— Nu contează cum am ajuns. Contează că vreau să vă spun ceva… și apoi plec.

Fiii lui se uitau încurcați, rușinați. Niciunul nu îndrăznea să vorbească.

— Mi-ați spus că e un sanatoriu. Ați vândut casa și m-ați aruncat la gunoi. La propriu. N-am venit să vă cer explicații. Am venit să vă mulțumesc.

Vitalie a încremenit.

— Ce vrei să spui?

— Dacă nu mă trădați, n-aș fi descoperit ce pot face cu adevărat. Nu m-ați învățat voi cum să trăiesc, dar m-ați forțat să-mi amintesc. Ați pierdut un tată, dar eu mi-am regăsit demnitatea.

A lăsat pe masă o fotografie veche cu mama lor, Katia, zâmbind alături de el și băieții când erau mici.

— Ea nu v-ar fi iertat niciodată. Dar eu… da. Pentru că nu mai port povara urii. Voi? Asta e altă poveste.

Și-a luat pălăria, a deschis ușa și a plecat, fără să se uite înapoi.

Peste câteva luni, un nou centru pentru persoane fără adăpost s-a deschis într-un cartier modest al orașului. Avea paturi curate, mâncare caldă și ateliere de lucru. Pe tăblița de la intrare scria simplu:

„Casa KATIA – un loc unde nimeni nu e dat uitării.”

Administratorul centrului? Un bărbat calm, cu privire caldă și zâmbet blând – Alexei.

Pentru unii, era doar un om generos. Dar pentru cei care îl cunoșteau… era dovada vie că uneori, cei aruncați la gunoi pot străluci mai tare decât cei ce i-au alungat.