Soțul Valentinei și-a făcut cruce și a fugit din oraș vazand gemenii

Valentina stătea întinsă pe spate, simțind cum corpul ei se întorcea încet la viață după maratonul nebunesc care tocmai se încheiase. Senzațiile erau de nedescris, epuizare și în același timp o incredibilă ușurare, bucurie și oboseală, toate amestecate într-un cocktail de emoții care nu voia să dispară. Femeia era plină de tandrețe față de sine și față de aceste mici ființe care tocmai deveniseră parte din viața ei.

“Valentina, felicitări, aveți gemeni, doi băieți sănătoși!” — a răsunat vocea entuziasmată a moașei, iar Valentina abia și-a întors capul pentru a-i vedea chipul zâmbitor. Tocmai născuse gemenii despre care visase atât de mult. La început i se părea că e un vis, îi era greu să se concentreze, iar în cap i se învârteau gânduri despre cum viața ei tocmai s-a schimbat și s-a schimbat pentru totdeauna.

“Doi băieți minunați, Vali!” — a continuat moașa, ținând cu grijă nou-născuții. Tânăra mamă era deja pregătită să fie examinați, cântăriți și, în sfârșit, puși în brațele ei. Își dorea să-și vadă copiii imediat, să simtă căldura lor, să le audă scâncetul liniștit.

Își imagina deja cum îi va alăpta, cum îi va scălda în baia caldă, cum le va cânta cântece de leagăn înainte de culcare. “Uitați-vă ce gene au, ce ochi!” — a șoptit moașa, parcă ghicindu-i gândurile Valentinei. Vali, ridicându-și cu greu capul, în sfârșit, s-a uitat la micuții ei.

Valentina s-a uitat la soțul care stătea lângă ea. El privea în tăcere bebelușii.

Ea i-a făcut un semn din cap, nefiind în stare să rostească niciun cuvânt. Femeia simțea cum viața ei se schimbă și inima i se lărgește, incluzând în ea o iubire nemărginită pentru aceste două mici ființe. Ea vedea deja viitorul lor împreună cu soțul în casa lor confortabilă.

Ei vor crește, se vor juca, vor învăța, descoperind frumusețea lumii. Valentina își imagina cum vor alerga, cum vor citi povești înainte de culcare, cum o vor îmbrățișa și îi vor spune cât de mult o iubesc. Toate aceste gânduri, atât de vii și emoționante, s-au amestecat cu sentimentul de bucurie profundă.
Valentina era fericită. Era mamă. Dar în câteva secunde totul s-a schimbat.

Anton a dat brusc drumul mâinii ei și, fără să-și ia privirea de la copii, a făcut un pas înapoi. Fața lui, de obicei relaxată și bună, s-a strâmbat într-o grimasă de furie, iar ochii lui, până atunci strălucitori, au devenit reci. — Valentina, — a spus el, vocea lui era joasă, dar plină de amenințare…

— Ce este ASTA? Vali simțea cum bucuria ei dispare cu fiecare moment, încremenită, neînțelegând ce se întâmplă…

CONTINUAREA 

„Anton, ce s-a întâmplat?” întrebă Valentina, simțind cum i se strânge inima. Nu înțelegea reacția soțului ei. Acesta părea că nu o aude, privirea lui fixată pe cei doi bebeluși.

„Cum ai putut?” șopti el, vocea tremurându-i de furie. „Cum ai putut să-mi faci asta?”

Doctorița și moașa schimbară priviri îngrijorate. Anton făcu un alt pas înapoi, degetele lui strângându-se în pumni.

„Anton, despre ce vorbești?” întrebă Valentina, încercând să se ridice, dar fiind prea slăbită după naștere.

„Uită-te la ei!” strigă el, arătând spre cei doi bebeluși. „Uită-te bine la ei! Crezi că sunt prost? Crezi că nu văd?”

Doctorița se apropie de Anton, punându-i o mână pe umăr. „Domnule, vă rog să vă calmați. Soția dumneavoastră tocmai a trecut printr-o naștere dificilă.”

Anton o împinse la o parte. „Nu mă atinge! Nu sunt orb! Acești copii… acești copii nu sunt ai mei!”

Valentina simți cum o lovește o durere mai profundă decât orice contracție. „Anton, ce tot spui? Bineînțeles că sunt ai tăi!”

„Mincinoaso!” strigă el. „Uită-te la culoarea lor! Uită-te la pielea lor! Sunt… sunt negri!”

În sală se lăsă o tăcere apăsătoare. Medicii se priviră consternaţi, neștiind cum să reacționeze. Anton își făcu cruce și se îndreptă spre ușă.

„Anton, stai!” strigă Valentina, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. „Te rog, nu pleca! Trebuie să existe o explicație!”

Dar el nu se opri. Ieși din sală, trântind ușa în urma lui.

Unul dintre medici, doctorul Munteanu, un bărbat în vârstă cu părul complet alb și ochi blânzi, se apropie de Valentina.

„Doamnă Dumitrescu,” spuse el cu blândețe, „nu vă faceți griji. Soțul dumneavoastră e în stare de șoc. Va reveni.”

Dar Valentina știa mai bine. Expresia de pe fața lui Anton, furia din ochii lui… Nu era doar șoc, era dezgust, era furie adevărată. El credea cu adevărat că l-a înșelat. Cum era posibil?

„Vreau să-mi văd copiii,” spuse ea printre lacrimi.

Moașa îi aduse cei doi bebeluși, înfășați în pături albastre. Valentina îi privi și înțelese șocul lui Anton. Cei doi băieți aveau o piele mult mai închisă la culoare decât a ei sau a lui Anton. Nu erau negri, dar aveau o nuanță de maro deschis, olivie, complet diferită de pielea albă a părinților lor.

„Nu înțeleg,” șopti ea, atingând obrajii pufoși ai unuia dintre bebeluși. „Cum e posibil?”

Doctorul Munteanu se așeză pe marginea patului ei. „Doamnă Dumitrescu, există o explicație medicală pentru asta.”

Valentina îl privi, ochii ei plini de speranță disperată.

„Ceea ce vedem aici,” continuă doctorul, „este un fenomen cunoscut sub numele de melanism. Este o condiție genetică rară, dar nu imposibilă. Pigmentarea pielii poate varia semnificativ, chiar și între gemeni identici.”

„Dar nici eu, nici Anton nu avem pielea închisă la culoare,” spuse Valentina, neîncrezătoare.

„Adevărat, dar genetica este complexă. Adesea, trăsături recesive pot apărea brusc, după generații întregi. Aveți idee dacă în arborele genealogic al familiei dumneavoastră sau al soțului dumneavoastră există persoane cu pielea mai închisă la culoare?”

Valentina încercă să-și amintească. Familia ei era din Moldova, toți cu pielea albă, ochi albaștri sau verzi. Dar familia lui Anton…

„Bunica lui Anton,” spuse ea încet. „Mi-a arătat odată fotografii vechi. Tatăl bunicii lui era… cred că era din Maroc sau Algeria. Un marinar care s-a stabilit aici.”

Doctorul Munteanu dădu din cap. „Asta ar explica totul. Genele pot sări mai multe generații înainte de a se manifesta. Și având în vedere că sunt gemeni, probabilitatea ca această trăsătură să apară la ambii este mai mare.”

„Dar Anton nu va crede asta,” spuse Valentina, ștergându-și lacrimile. „El crede că l-am înșelat.”

„Vom face teste ADN,” spuse doctorul cu fermitate. „Vor dovedi că sunt copiii lui. Dar până atunci, aveți nevoie de odihnă și de a vă recupera.”

După ce medicii ieșiră, lăsând-o singură cu cei doi bebeluși, Valentina scoase telefonul și încercă să-l sune pe Anton. Nu răspunse. Îi trimise un mesaj, apoi încă unul. Niciun răspuns.

În zilele următoare, Anton nu veni să o vadă. Când Valentina fu externată, o aștepta doar mama ei, cu ochii roșii de plâns.

„S-a mutat din apartament,” îi spuse ea Valentinei. „A luat câteva lucruri și a plecat. Nimeni nu știe unde.”

Valentina se întoarse acasă cu gemenii, Mihai și Matei, simțind cum viața ei se prăbușește. Apartamentul lor, odată plin de râsete și planuri de viitor, părea acum gol și rece. Obiecte personale ale lui Anton lipseau – hainele lui, laptopul, câteva cărți favorite. Într-un sertar, Valentina găsi inelul lui de căsătorie, lăsat acolo ca un mesaj clar: era terminat cu ea.

Testele ADN fură făcute și, așa cum se așteptase doctorul Munteanu, confirmară că Anton era tatăl biologic al gemenilor. Valentina îi trimise rezultatele prin e-mail, prin SMS, chiar și prin poștă la biroul lui, dar nu primi niciun răspuns.

Vecini bine intenționați îi spuseră că l-au văzut plecând cu valize, că ar fi auzit că și-a dat demisia de la serviciu, că ar fi plecat din oraș. Unii chiar șopteau că ar fi părăsit țara.

Mama Valentinei se mută temporar cu ea pentru a o ajuta cu gemenii. Zilele se transformară în săptămâni, săptămânile în luni. Valentina trecu prin toate etapele durerii: negare, furie, negociere, depresie și, în cele din urmă, acceptare. Anton nu se va întoarce. Va trebui să-și crească singură copiii.

La șase luni după nașterea gemenilor, Valentina primi un plic prin poștă. Înăuntru erau actele de divorț, deja semnate de Anton, împreună cu o scrisoare scurtă:

„Valentina, Am primit rezultatele testelor. Îmi pare rău că te-am acuzat pe nedrept. Dar nu pot trece peste asta. De fiecare dată când mă uit la ei, văd altceva decât ar trebui să văd. Nu e vina ta, nu e vina lor, e vina mea. Sunt un om slab. Nu merit să fiu tatăl lor. Apartamentul e al tău, mașina la fel. Am transferat o sumă considerabilă în contul tău bancar. Anton”

Valentina plânse când citi scrisoarea, dar nu pentru că își pierduse soțul. Plânse pentru bărbatul care nu putuse trece peste propriile prejudecăți pentru a-și iubi copiii.

La un an după nașterea gemenilor, Valentina organiză o mică petrecere de ziua lor. Erau prezenți părinții ei, câțiva prieteni apropiați, și, bineînțeles, doctorul Munteanu, care devenise un prieten drag al familiei.

În timp ce toată lumea cânta „La mulți ani” și gemenii, cu ochii lor mari și curioși, priveau fascinați la lumânările de pe tort, soneria ușii se auzi.

Valentina deschise ușa și rămase împietrită. În fața ei stătea Anton. Părea mai în vârstă, mai obosit, dar ochii lui erau calzi, nu mai aveau frigul pe care îl văzuse ultima oară.

„Pot să intru?” întrebă el încet.

Valentina nu știa ce să spună. O parte din ea voia să trântească ușa, să-l trimită înapoi în uitarea din care venise. Dar o altă parte, partea care își amintea de bărbatul pe care îl iubise, de tatăl copiilor ei, îl lăsă să intre.

Anton pășă timid în apartament, privind în jur la decorațiunile de ziua copiilor, la tortul pe jumătate mâncat, la gemenii care acum aveau părul închis la culoare și o piele de un maro auriu, frumos.

„Sunt frumoși,” spuse el, vocea tremurându-i.

„Da, sunt,” răspunse Valentina, fără să-i ofere mai multă conversație.

„Am făcut o greșeală teribilă,” continuă Anton. „Am fost un laș și un prost. Am ratat primul an din viața lor.”

„Da, ai ratat,” spuse Valentina, încercând să-și controleze emoțiile.

„Nu cer să mă ierți,” spuse Anton. „Știu că nu merit. Dar pot… pot să-i cunosc? Pot să încerc să fiu tatăl lor, chiar dacă e prea târziu?”

Valentina privi spre copiii ei, care râdeau și se jucau, fericiți și neștiutori de drama care se desfășura. Ei aveau dreptul să-și cunoască tatăl, indiferent cât de mult o rănise pe ea.

„Poți să încerci,” spuse ea în cele din urmă. „Dar nu pentru mine. Pentru ei.”

Anton dădu din cap, cu lacrimi în ochi. „Mulțumesc,” șopti el.

Și astfel, într-o zi de sărbătoare, gemenii Mihai și Matei își întâlniră în sfârșit tatăl. Nu știau încă lunga călătorie emoțională care îi adusese pe toți în acest punct, nu înțelegeau prejudecățile și frica care aproape îi lipsiseră de un părinte. Tot ce știau era că aveau o familie care îi iubea – o mamă puternică, bunici grijulii și, poate, un tată care învăța să vadă dincolo de aparențe.

Iar Valentina, privind la familia ei imperfectă dar reală, înțelese că vindecarea, ca și dragostea, vine în multe forme și culori, toate la fel de frumoase și valoroase.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.