Flămândă și cu copilul în brațe, s-a încumetat să ceară bani de la un străin. Dar când a văzut ce i-a întins… i s-a făcut pielea de găină!

…și apoi i-a întins o cheie.
— „Asta e de la garsoniera mea de la etajul trei. Stă goală de ceva vreme. Nu-i mare lucru, dar e cald, curat și ai baie. Poți să rămâi acolo cât ai nevoie, tu și fetița.”

Alei i s-a tăiat respirația.
— „Dar… de ce faceți asta pentru mine? Nici măcar nu mă cunoașteți…”
— „Pentru că odată și eu am dormit pe străzi, cu un copil în brațe”, i-a spus bătrânul, privindu-o cu ochi blânzi, dar plini de amintiri dureroase. „Știu cum e. Și știu cât de mult înseamnă să-ți deschidă cineva o ușă atunci când totul pare pierdut.”

Lacrimile îi curgeau șiroaie. A luat cheia cu mâini tremurânde, aproape necrezând că e real.
— „Vă promit că am să am grijă de tot… n-o să stric nimic, doar… vreau să-mi țin copilul în siguranță…”
— „Nu-ți face griji, fetițo. O să vă aduc și niște mâncare. Și mâine dimineață, dacă vrei, mergem împreună să vedem ce putem face. Poate găsim ceva de muncă pentru tine.”

A urcat cu greu scările, fetița adormită în brațele ei. A descuiat ușa tremurând. Garsoniera era micuță, dar caldă, cu o pătură groasă pe pat, o sobă electrică și o măsuță cu două scaune. Era un palat pentru ea, în comparație cu frigul străzii.

A așezat copila pe pat, a învelit-o cu grijă și s-a lăsat în genunchi lângă ea, suspinând în tăcere. Nu știa cum, dar simțea că pentru prima oară după mult timp… nu era singură.

Dimineața a venit mai repede decât s-ar fi așteptat. Un miros plăcut de cafea și pâine prăjită venea dinspre ușă. A bătut cineva ușor.

Era bătrânul, cu o pungă mare în mână: lapte, scutece, pâine, câteva conserve, un pulover mic pentru cea mică.
— „Ți-am zis că vin. Am și un număr de telefon de la o asociație care ajută mame singure. Oameni buni, n-o să-ți ia fetița. Dimpotrivă, te vor sprijini. Vrei să încerci?”

Alei i s-au luminat ochii.
— „Da… Vreau. Vreau să lupt. Pentru ea.”

În lunile care au urmat, viața Alei s-a schimbat. A început să lucreze part-time la o brutărie din cartier. Asociația i-a oferit sprijin, consiliere, chiar și o grădiniță pentru fetiță. Bătrânul – pe care îl chema Nea Vasile – o vizita des, devenind un fel de bunic adoptiv.

Odată, când se plimbau prin parc, Nea Vasile i-a spus:
— „Știi, mă bucur că ai bătut la ușa mea în noaptea aia. Parcă am primit un nou rost în viață.”
— „Iar eu… am primit o a doua șansă. N-o să uit niciodată ce ați făcut pentru noi.”

Anii au trecut. Fetița a crescut, iar Alei i s-a oferit un post permanent la brutărie, apoi și un mic apartament de la primărie. Într-o zi, a scris pe o rețea de socializare povestea ei. A devenit virală. Oameni din toată țara au scris că au plâns citind-o.

Dar pentru ea, tot ce conta era că, în cea mai neagră noapte, când nimeni nu-i întindea mâna, un singur om a ales să o vadă. Să creadă în ea.

Și de atunci, în fiecare Ajun de Crăciun, Alea și fetița ei stau la colțul acela de stradă unde totul a început — cu termosuri de ceai cald, sendvișuri și o pancartă pe care scrie:

„Dacă îți e greu, oprește-te. Nu ești singur.”