Văduva a ascuns fotografia amantei în sicriul soțului. Iar după câteva zile s-a întâmplat ceva ce tot satul nu-l va uita curând

Elena o ura din tot sufletul pe Ioana. De doi ani, aceasta nu-i dădea pace lui Ștefan, soțul ei. Mereu încerca să-i iasă în cale, zâmbea jucăuș, privea languros.
Seducătoarea Ioana nu se jena nici măcar de prezența soției legitime a lui Ștefan, Elena. De câte ori îi exprimase deja nemulțumirea Ioanei, cerându-i să se îndepărteze de soțul ei. Dar frumoasa de 30 de ani doar râdea în răspuns și-i spunea Elenei că Ștefan nu-i trebuie deloc, fiind deja bătrân, împlinise recent 40 de ani.

Elena înnebunea în răspuns, o numea pe Ioana cu diferite cuvinte urâte, fără rușine și nefericită. În răspuns, Ioana riposta că ea nu e deloc nefericită, căci bărbații aleargă în jurul ei, iar de Elena fug. Apoi a adăugat că Elena ar trebui să-și țină Ștefanul sub cheie, încătușat, altfel ea îl va fura foarte ușor. Elena se înroșea de furie, alergase de câteva ori la primărie, cerând ca Ioana să fie evacuată din satul lor. Dar aceasta era singurul medic care acceptase să lucreze în ținutul lor izolat, așa că nimeni nici măcar nu se gândea să o evacueze…..

Într-o zi, Ștefan a murit de stop cardiac. Imediat ce Ioana a auzit despre asta, a început să alerge din răsputeri spre casa lui, uitând de toate în lume. A încremenit în prag, oprită de privirea Elenei. Aceasta se uita cu ură la fată și a șoptit că o urăște, că o blestemă pe Ioana și că nu-i va ierta asta niciodată. Elena a spus că Ioana l-a ucis.

Fata s-a ferit, ca de o lovitură. Apoi a plecat încet spre casă. În ziua înmormântării, Ioana stătea deoparte, neîndrăznind să se apropie pentru a-și lua rămas bun de la iubitul ei. Iubirea ei furată nu avea acest drept. Când ceremonia de înmormântare se terminase deja, ea pe neobservate…

…s-a strecurat spre sicriu. Toți erau ocupați cu ultimele pregătiri, iar Elena era înconjurată de rudele care o consolau.

Ioana s-a aplecat deasupra sicriului deschis și a șoptit: „Te-am iubit cu adevărat, Ștefane. Mai mult decât va ști cineva vreodată.” A pus discret un mic trandafir roșu în mâna lui împreunată, simbolul dragostei lor secrete, apoi s-a retras rapid.

Ce nu știa Ioana era că Elena o văzuse. Din colțul ochiului, prin vălul negru de doliu, Elena urmărise gestul și simțise cum furia îi clocotește din nou în piept. În acel moment, a luat o decizie.

După ce toți s-au îndepărtat pentru a pregăti procesiunea spre cimitir, Elena s-a apropiat de sicriu, aparent pentru un ultim moment de intimitate cu soțul ei. Cu mâinile tremurânde, a scos din geantă o fotografie – Ioana și Ștefan îmbrățișați, zâmbind fericiți la cameră. O fotografie pe care o găsise în portofelul soțului ei cu o săptămână înainte de moartea lui. Fără să o vadă nimeni, a strecurat fotografia sub cămașa mortului, chiar deasupra inimii lui încremenite.

„Să vă ardă împreună în iad,” a șoptit ea cu buzele strânse.

Trei zile mai târziu, în timp ce satul încă discuta despre înmormântare, o furtună violentă s-a abătut asupra regiunii. Vântul puternic a smuls acoperișuri, a doborât copaci și a provocat inundații. Biserica din sat a fost lovită de un fulger, iar turnul ei s-a prăbușit parțial.

Dar ceea ce a șocat întreaga comunitate a fost descoperirea făcută a doua zi dimineață: mormântul lui Ștefan fusese profanat. Sicriul fusese dezgropat și zăcea deschis, iar corpul lui fusese răscolit. Mai mulți săteni au văzut scena macabră înainte ca preotul să organizeze acoperirea rapidă a mormântului.

Vestea s-a răspândit ca focul. În mai puțin de o oră, tot satul vorbea despre profanare. Mulți credeau că era opera unor hoți de morminte, în căutare de bijuterii. Alții, mai superstițioși, șușoteau despre semne rele și blesteme.

Elena, însă, era convinsă că știa adevărul. În mintea ei, Ioana era responsabilă – venise noaptea să recupereze fotografia incriminatoare. Consumată de ură și durere, Elena a mers direct la casa doctoriței.

A bătut violent la ușă, strigând acuzații. Când Ioana a deschis, Elena a împins-o și a intrat, răsturnând mobilier și căutând frenetică fotografia.

„Unde este? Știu că tu ai profanat mormântul! Unde este poza?” striga Elena, răvășind casa.

Ioana, șocată și confuză, a negat orice implicare. „Despre ce vorbești? Ce poză? Nu am profanat niciun mormânt!”

„Mincinoaso! Poza voastră! Cea pe care am pus-o în sicriul lui! Ai venit s-o iei înapoi, nu-i așa? Ca nimeni să nu afle despre voi!”

Revelația a lovit-o pe Ioana ca un trăsnet. „Ai pus… o poză cu noi… în sicriul lui?”

Strigătele lor au atras atenția vecinilor, care s-au adunat în fața casei. Printre ei se afla și Vasile, groparul satului, care tocmai raporta la primărie despre profanarea mormântului.

„Ce se întâmplă aici?” a întrebat el, intrând în casă.

„Ea a profanat mormântul lui Ștefan!” a acuzat Elena, arătând spre Ioana.

„Nu e adevărat!” s-a apărat Ioana. „Nici măcar nu știam despre profanare până acum!”

Vasile a privit confuz de la una la cealaltă. „Domnișoară doctor, unde ați fost aseară în timpul furtunii?”

„Acasă la Bătrâna Maria, la marginea pădurii. A avut o criză și m-a chemat fiul ei. Am rămas acolo toată noaptea.”

„E adevărat,” a confirmat un bărbat din mulțime. „Fiul Bătrânei Maria e vărul meu. Doctorița a rămas acolo până în zori.”

Elena a rămas fără cuvinte. Dacă nu Ioana profanase mormântul, atunci cine?

Preotul satului, Părintele Andrei, și-a făcut loc prin mulțime. „Oameni buni, liniștiti-vă! Ceea ce s-a întâmplat la cimitir nu e opera unor hoți sau a vreunuia dintre voi.”

Toți s-au întors spre el, așteptând explicații.

„Am examinat zona cu grijă. Sicriul a fost dezgropat de apă. Furtuna a provocat o alunecare de teren, iar apa s-a infiltrat sub mormânt. Capacul s-a deplasat când pământul a cedat.”

Un murmur a străbătut mulțimea. Era o explicație logică, dar Elena nu părea convinsă.

„Și corpul lui? De ce era răscolit?” a întrebat ea, încă suspicioasă.

Părintele a ezitat, apoi a răspuns încet: „Nu era răscolit de mâini omenești, doamnă Elena. Erau… animale. Probabil vulpi sau câini sălbatici atrași de…”

Nu a terminat fraza. Nu era nevoie. Imaginea era suficient de clară și macabră.

Elena a simțit cum i se înmoaie genunchii. Se așteptase la orice, dar nu la asta – să afle că trupul soțului ei fusese profanat de animale, nu de amanta lui. Și totul din cauza furtunii și, poate, a propriului ei gest de a pune fotografia în sicriu, deranjând astfel ritualurile funerare corecte.

Ioana, văzând paloarea Elenei, a trecut peste propria durere și umilință și s-a apropiat de ea, susținând-o. „Hai să te așezi,” i-a spus încet, conducând-o spre un scaun.

În zilele următoare, satul a muncit pentru a repara daunele furtunii. Mormântul lui Ștefan a fost refăcut, de data aceasta mai bine consolidat. Elena, însă, era distrusă de remușcări. Actul ei de răzbunare se întorsese împotriva ei în cel mai crud mod posibil.

Într-o seară, a bătut la ușa Ioanei. Când aceasta a deschis, Elena stătea acolo, cu ochii umflați de plâns, ținând în mână o fotografie.

„Am mai găsit una,” a spus ea, întinzând poza. Era aceeași imagine – Ioana și Ștefan îmbrățișați – dar de data aceasta întreagă, nerăvășită de elementele naturii. „Era ascunsă în cartea lui preferată.”

Ioana a luat fotografia cu mâini tremurânde, iar lacrimile au început să-i curgă.

„L-ai iubit cu adevărat?” a întrebat Elena, vocea ei fiind acum mai mult tristă decât acuzatoare.

„Da,” a răspuns Ioana simplu. „Și el m-a iubit. Dar nu a vrut niciodată să te rănească. De aceea nu am fost niciodată cu adevărat împreună.”

„Nu ați…?”

„Nu. Niciodată. Doar am visat la asta. Fotografia asta a fost făcută la aniversarea clinicii. A fost singura dată când ne-am permis să fim apropiați în public, pretinzând că e doar o poză amicală.”

Elena a înghițit în sec. „De ce îmi spui asta acum?”

„Pentru că amândouă l-am pierdut. Și pentru că vreau să știi că el te-a respectat întotdeauna. Te-a iubit în felul lui.”

Cele două femei au rămas tăcute, unite pentru prima dată prin durerea comună.

În următoarele luni, o schimbare surprinzătoare s-a produs în sat. Elena și Ioana au început să fie văzute împreună ocazional. Nu erau prietene – rana era prea adâncă pentru asta – dar exista un armistițiu, o înțelegere tăcută între ele.

Într-o zi, la un an după moartea lui Ștefan, cele două femei au mers împreună la mormântul lui. Au așezat flori și au stat alături, fiecare cu amintirile și regretele ei.

„Știi,” a spus Elena încet, „cred că fotografia aceea a fost un semn.”

„Ce vrei să spui?” a întrebat Ioana.

„Când a dezgropat furtuna sicriul… poate că el a vrut ca noi să știm. Să nu ne mai urâm. Să înțelegem că viața e prea scurtă pentru atâta amărăciune.”

Ioana a privit-o, surprinsă de această interpretare neașteptată.

„Poate,” a răspuns ea simplu.

Când au plecat de la cimitir, au mers pe drumuri separate, dar amândouă știau că ceva se schimbase. Satul încă vorbea despre noaptea furtunii și sicriul dezgropat – un eveniment pe care nimeni nu-l va uita curând. Dar pentru Elena și Ioana, acea noapte însemnase ceva mai mult: începutul unui drum lung spre acceptare și, poate, într-o zi, spre iertare.

Iar fotografia cu cei doi îmbrățișați? Elena a păstrat-o într-un sertar, alături de alte amintiri ale soțului ei. Nu mai era o dovadă a trădării, ci o parte din complexitatea vieții – o lecție despre cum dragostea, durerea și iertarea se împletesc uneori în cele mai neașteptate moduri.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.