Soția a uitat să oprească baby monitorul și din greșeală a auzit o discuție între soțul ei și soacră-sa. Nu mai era timp de pierdut…

Nu mai putea aștepta. Nici măcar o secundă.

Nina a lipit urechea de stația mică a radioniței, cu ochii mari, respirația tăiată. Glasul Irinei Borîsovna era clar acum, prea clar:

— Ți-am spus, Egor, că nu e femeia potrivită pentru tine! O să te tragă în jos toată viața. Tu meriți ceva mai bun, o femeie educată, nu o… menajeră obosită, cu cearcăne până la genunchi!

— Mamă, nu mai pot… Mi-e silă, sincer. Nici nu mai suport s-o văd. Plânge tot timpul, se plânge de toate. Eu vin acasă și parcă intru într-un spital de nervi.

— Atunci fă ceva! Nu aștepta să ți se urce în cap! Îți aduci aminte ce-am vorbit, da?

A urmat o pauză… una apăsătoare, care i-a încleștat maxilarul Ninei.

— Da… o să vorbesc cu avocatul săptămâna viitoare, să începem divorțul. Dar să fie fără scandal. Îi las copilul, n-am nevoie de bătăi de cap. Oricum nu sunt sigur că-i al meu…

Nina a simțit cum stomacul i se strânge într-un nod amar. O greață neașteptată a năvălit peste ea, ca un val rece. Lacrimile îi țâșniră din ochi fără niciun avertisment, dar nu era timp de plâns.

S-a ridicat brusc, cu o energie pe care n-ar fi crezut că o mai are după nopțile nedormite și grijile nesfârșite. A intrat în camera copilului, unde Maxim dormea liniștit, complet rupt de dramele oamenilor mari.

L-a privit un moment și și-a șoptit singură:

— Pentru tine, puiul meu, trebuie să fiu tare.

Zece minute mai târziu, Nina își strângea în grabă câteva haine într-o geantă. Pașaportul, certificatul de naștere al lui Maxim, banii puși deoparte în sertarul de sub scutece — totul era planificat, de parcă inima ei știa deja de mult că ziua asta o să vină.

A scris un bilet scurt, tremurat:

„Egor, am auzit tot. Nu mai trebuie să te deranjezi cu avocați. Plecăm. Pentru totdeauna. Și da, Maxim e fiul tău — dar tu n-ai fost niciodată tatăl lui.”

A pus biletul pe masa din bucătărie, lângă radioniță — lăsată intenționat aprinsă, ca o ultimă ironie.

Două zile mai târziu, Nina și Maxim erau la Constanța, în apartamentul micuț al verișoarei ei, Daria. Acolo, departe de vocile pline de ură, de criticile constante și de răceala care-i înghețase sufletul, Nina a început să respire din nou. Cu greu, cu teamă, dar cu un pic de speranță.

— O să fie bine, mami — i-a zis Daria într-o seară, în timp ce o ajuta să spele biberonul. — O să-ți găsești un job, o să-ți refaci viața. Ești tânără și puternică. Și nu ești singură.

— Nu mă simt așa, dar… îți mulțumesc. Nici nu știi cât contează să aud asta.

— Știu. Și dacă Egor vine după tine?

Nina a ridicat din umeri.

— Să încerce. Am dovezi că plănuia să mă lase, am înregistrarea din radioniță. Și am un avocat bun deja. Nu o să-l las să mă mai calce în picioare.

Timpul a trecut. Luni. Apoi un an.

Nina și Maxim s-au mutat într-un apartament mic, dar al lor. Ea a început să lucreze la o grădiniță locală — nu era ușor, dar avea un scop. Maxim creștea frumos, cu râsete, povești și dragoste. Fără tensiune. Fără țipete.

Egor a încercat să revină. A trimis mesaje, a sunat, a cerut „a doua șansă”. Dar Nina n-a mai cedat. Odată ce ai văzut adevărul, nu mai poți închide ochii.

— Nu te mai vreau în viața mea, Egor. Poate n-am fost perfectă, dar ți-am fost loială. Iar tu? Tu ai renunțat la noi înainte să încerci.

Într-o duminică însorită, Nina stătea pe bancă în parc, cu o cafea în mână, privindu-l pe Maxim cum aleargă după un porumbel. Un bărbat tânăr s-a așezat lângă ea, cu o fetiță mică de mână. Au schimbat zâmbete, apoi câteva cuvinte. El era văduv, profesor de biologie. Ea — o mamă care și-a reconstruit viața din ruine.

— Poate ne vedem iar, aici, în parc?

— Poate, da… De ce nu?

Și pentru prima dată după mult timp, Nina chiar a vrut să spună „da”.