Hai repede la aragaz, leneșo, îmi pasă mie că ești bolnavă

…am observat cum Andrei intră pe ușă. Soțul meu, obosit după tura de noapte la spital, își lăsă geanta pe măsuța din hol și mă privi surprins.

„Ce faci îmbrăcată? Ar trebui să stai în pat, ai febră,” spuse el, punându-mi mâna pe frunte.

„Întreab-o pe maică-ta de ce sunt în picioare,” am răspuns sec, simțind cum durerea de cap devine aproape insuportabilă.

Andrei aruncă o privire spre bucătărie, unde Nina Vasilescu făcea zgomot cu cratiţele, aparent ocupată cu pregătirea mesei.

„Ce s-a întâmplat acum?” întrebă el obosit, frecându-și ochii.

În acel moment, soacra mea apăru în pragul bucătăriei, ștergându-și mâinile pe șorț.

„Andrușa, dragul meu, ți-am pregătit supă. Vino să mănânci ceva cald. Soția ta, ca de obicei, zace în pat și…”

„Mincinoaso!” am izbucnit, simțind cum tot sângele îmi urcă în obraji. „Tocmai m-ai lovit cu o farfurie în cap pentru că nu voiam să gătesc când abia mă țin pe picioare!”

„Ce prostii spui?!” țipă Nina Vasilescu. „Andrușa, nu o asculta, delirează de febră!”

M-am întors spre Andrei, așteptând să vadă adevărul, să mă apere măcar o dată. Dar expresia lui era aceeași ca întotdeauna – confuzie, neputință, dorința de a evita conflictul.

„Probabil e o neînțelegere…” începu el, dar l-am întrerupt.

„Nu. Nu mai e nicio neînțelegere,” am spus cu o voce remarcabil de calmă. „Trei ani am suportat toate jignirile, toate umilințele. Trei ani în care ți-am cerut să stabilești limite, să-ți aperi soția. Și în tot acest timp, ce-ai făcut tu? Nimic.”

Am luat geanta pe care o pregătisem dinainte și am pus-o pe umăr.

„Dar unde vrei să te duci?” întrebă Andrei, panicat. „Ești bolnavă, trebuie să te odihnești!”

„Plec la sora mea. Pentru moment.”

„Nu poți să pleci așa!” strigă el, în timp ce soacra lui zâmbea satisfăcută în spatele lui.

„Ba pot,” am răspuns, simțind un val de calm și claritate. „De fapt, ar fi trebuit să plec de mult.”

„Te va aduce înapoi,” comentă Nina Vasilescu cu răutate. „Unde să te duci tu? Cine te va suporta?”

Am privit-o direct în ochi, și pentru prima dată în trei ani, nu am simțit frică sau intimidare.

„Să știi că îți mulțumesc, Nina Vasilescu. Astăzi mi-ai dat cel mai frumos cadou de ziua mea – curajul de a pleca.”

Fața ei se contorsionă într-o grimasă de furie. „Ce insolență! Auzi, Andrușa? După tot ce am făcut pentru ea!”

M-am întors către Andrei, care părea complet pierdut.

„Trebuie să alegi, Andrei. Acum. Ori eu, ori mama ta. Dacă vrei să mai avem un viitor împreună, nu mă voi întoarce în această casă cât timp ea locuiește aici.”

„Nu poți să-i ceri asta!” țipă Nina Vasilescu. „Sunt mama lui! Cum îndrăznești?!”

Andrei se uită de la mine la mama lui, incapabil să articuleze vreun cuvânt.

„Exact ce credeam,” am spus încet. „La mulți ani mie.”

Am deschis ușa, am coborât scările și am ieșit în stradă. Era o zi frumoasă de vară, iar aerul proaspăt mi-a dat senzația că pot respira cu adevărat pentru prima dată după mult timp.

Alexandra, sora mea, m-a primit cu brațele deschise și fără prea multe întrebări. Mi-a pregătit patul din camera de oaspeți, mi-a dat medicamente pentru durerea de cap și m-a lăsat să dorm aproape douăzeci și patru de ore.

Când m-am trezit în sfârșit, m-am simțit renăscută. Alexandra stătea în fotoliul de lângă pat, citind o carte.

„Cât e ceasul?” am întrebat, ridicându-mă în șezut.

„Aproape patru după-amiaza. A doua zi după fuga ta spectaculoasă,” zâmbi ea. „Te simți mai bine?”

„Mult mai bine.”

„Andrei a sunat de vreo douăzeci de ori. Iar maică-sa de două ori mai mult.”

Am suspinat, frecându-mi tâmplele. „Ce le-ai spus?”

„Lui Andrei, că dormi și că te vei suna când te vei simți pregătită. Maică-sii… ei bine, poate e mai bine să nu-ți spun exact ce i-am spus.”

Am izbucnit în râs, imaginându-mi perfect scena. Alexandra întotdeauna avusese curajul pe care eu nu-l aveam.

„Ce vei face acum?” mă întrebă ea, devenind serioasă.

„Nu știu,” am răspuns sincer. „Dar știu ce nu voi face – nu mă voi mai întoarce în acea casă, în aceleași condiții.”

Zilele următoare au fost ciudat de pașnice. Mi-am luat concediu medical de la serviciu, mi-am oprit telefonul și am petrecut timpul recuperându-mă – fizic și emoțional. Alexandra mă susținea tăcută, fără să mă preseze cu întrebări sau sfaturi.

În a cincea zi, tocmai când luam micul dejun, cineva sună la ușă. Alexandra se duse să deschidă și reveni cu o expresie ciudată.

„E Andrei,” spuse ea. „Arată groaznic.”

„Spune-i că nu vreau să-l văd,” am răspuns, simțind cum inima începe să-mi bată mai repede.

„Cred că ar trebui să-l asculți. Are o geantă cu el.”

Am oftat și am dat din cap. Alexandra l-a condus în bucătărie și apoi s-a retras discret.

Andrei stătea în pragul ușii, nehotărât. Arăta într-adevăr groaznic – neras, cu cearcăne adânci, parcă slăbise câteva kilograme în doar câteva zile.

„Pot să mă așez?” întrebă el.

Am arătat spre scaunul din fața mea. Se așeză, privind cafeaua din ceașca mea ca și cum ar fi fost cel mai fascinant lucru din lume.

„Îmi pare rău,” spuse în cele din urmă. „Îmi pare atât de rău pentru tot.”

„Pentru ce anume? Pentru că ai permis mamei tale să mă trateze ca pe o servitoare? Pentru că nu m-ai apărat niciodată? Sau pentru că nu ai fost în stare să iei o decizie ca un bărbat?”

„Pentru toate astea. Și pentru că m-a costat să te pierd ca să-mi dau seama cât de mult te iubesc.”

Am râs scurt, fără umor. „Trei ani, Andrei. Trei ani ți-am spus aceleași lucruri. Ți-am cerut să mă aperi, să stabilești limite cu mama ta. Și tu ce-ai făcut? Te-ai eschivat, ai găsit scuze, m-ai făcut pe mine să mă simt vinovată că nu pot ‘s-o înțeleg pe biata femeie’.”

„Știu,” spuse el, ridicându-și în sfârșit privirea. „Ai avut dreptate în toate. Mama… ea este așa dintotdeauna. Controlează, manipulează. Când tata a părăsit-o, m-a făcut pe mine responsabil pentru fericirea ei. Mi-a spus că sunt singurul bărbat din viața ei, că trebuie să am grijă de ea. Și am crezut-o. Până acum.”

„Ce s-a schimbat?”

„După ce ai plecat, mi-a spus că trebuie să aleg între ea și tine. Că tu ești o influență negativă, că mă manipulezi împotriva ei. Și dintr-odată, am văzut clar. Am văzut cum face asta de ani de zile, cum a încercat să ne despartă încă de la început.”

Andrei își frecă fața cu mâinile, parcă încercând să-și șteargă oboseala.

„I-am spus că trebuie să plece. Că te aleg pe tine. Și știi ce a făcut? A râs. A spus că mă va ierta pentru momentul de rătăcire, că atunci când te vei întoarce acasă, vom continua toți trei ca înainte.”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. „Și?”

„I-am cumpărat bilet de tren pentru orașul ei natal. I-am făcut bagajele. Când a realizat că sunt serios, a început să plângă, să strige, să amenințe că se va sinucide. Exact ca atunci când tata a plecat.”

„A plecat?”

„Da,” răspunse el simplu. „Ieri. Nu fără scandal, bineînțeles. Mi-a spus că nu mai sunt fiul ei, că te voi regreta toată viața. Clasicul ei repertoriu.”

Am rămas tăcută, procesând informația. O parte din mine simțea o satisfacție amară, dar o altă parte – una mai matură – simțea doar tristețe pentru toți anii pierduți.

„Am venit să te întreb dacă pot să rămân aici,” continuă Andrei. „Nu în aceeași cameră, bineînțeles. Doar… să fiu aproape. Să încercăm să reparăm ce s-a stricat.”

„De ce crezi că mai putem repara ceva?”

„Pentru că te iubesc. Și pentru că sper că undeva, sub toată durerea și dezamăgirea, mai există ceva și pentru mine.”

Am privit bărbatul din fața mea – obosit, înfrânt, dar pentru prima dată sincer. Poate că era prea târziu. Poate că ar fi trebuit să fiu mai puternică, să spun nu, să-mi continui viața fără el.

Dar undeva, sub durere și dezamăgire, existau și amintirile zilelor bune, ale bărbatului care mă privea cu adorație, care visa la o familie alături de mine.

„Poți rămâne în camera de oaspeți,” am spus în cele din urmă. „Alexandra are un pat confortabil. Dar nu-ți promit nimic, Andrei. Va trebui să reconstruim totul de la zero.”

„E tot ce-mi doresc,” spuse el, cu un licăr de speranță în privire.

În următoarele luni, am lucrat amândoi la vindecarea relației noastre. Am mers la consiliere de cuplu, am avut conversații lungi și sincere, am învățat să comunicăm cu adevărat. Andrei a fost pentru prima dată sincer despre copilăria lui, despre manipularea constantă a mamei sale, despre teama lui profundă de abandon.

Eu am învățat să-mi exprim nevoile clar, fără teamă, să stabilesc limite și să le mențin. Încet, încet, am redevenit un cuplu.

Șase luni mai târziu, ne-am mutat într-un apartament nou, unul fără amintiri dureroase. Nina Vasilescu a încercat de câteva ori să se întoarcă în viața noastră, dar de fiecare dată, Andrei a fost cel care a stabilit limite clare.

În ziua cea marei de mutare, când ultimele cutii erau aranjate în noua noastră casă, Andrei a venit la mine cu un pachet mic.

„Un cadou de casă nouă,” spuse el, zâmbind.

L-am deschis și am găsit înăuntru o farfurie frumoasă de porțelan, pictată manual.

„O farfurie?”

„Da,” zâmbi el. „Să ne amintească că uneori, e nevoie de o lovitură puternică pentru a ne trezi la realitate.”

Am râs și l-am îmbrățișat, simțind pentru prima dată după mult timp că suntem cu adevărat o echipă, că mergem împreună în aceeași direcție.

Viața nu a devenit perfect liniștită. Au mai fost momente tensionate, vizite scurte și incomode ale soacrei mele, dar de fiecare dată, relația noastră a ieșit mai puternică din aceste încercări.

Iar când, un an mai târziu, am aflat că sunt însărcinată, am știut că povestea noastră nu se va termina cu o lovitură de farfurie, ci cu începutul unei noi familii – una bazată pe respect, dragoste și limite sănătoase.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.

Navigare în articole