Neasșteptându-și soțul de la muncă, Irina a decis să treacă pe la mama ei

Din dormitorul mamei ei se auzeau râsete și muzică jazz încet. Iar apoi, Irina auzi ceva ce o făcu să-și țină respirația – vocea unui bărbat, urmată de chicotitul mamei sale.

„Nu se poate,” șopti Irina pentru sine, apropiindu-se încet de ușa dormitorului care era întredeschisă.

Curiozitatea o împingea înainte, deși o parte din ea știa că ar trebui să anunțe că a venit, să facă zgomot, orice pentru a-și anunța prezența. Dar nu putea. Margareta, mama ei, avea 58 de ani și, după ce tatăl Irinei murise acum zece ani, nu mai fusese niciodată cu alt bărbat. Cel puțin, așa credea Irina.

Cu inima bătând puternic, Irina împinse ușa dormitorului și rămase împietrită în prag.

Mama ei, Margareta, stătea în fața oglinzii, purtând o rochie elegantă de un roșu intens pe care Irina nu o mai văzuse niciodată. Părul ei, de obicei strâns într-un coc simplu, era acum coafat în bucle moi care îi încadrau fața. Arăta cu zece ani mai tânără și radiind de fericire.

În spatele ei, ajutând-o să-și pună un colier de perle, stătea un bărbat înalt, cu păr grizonat. Îmbrăcat într-un costum bleumarin impecabil, bărbatul se uita la Margareta cu o expresie pe care Irina nu o putea descrie altfel decât ca fiind adorație pură.

„Mamă?” reuși Irina să rostească, iar cei doi săriră surprinși, întorcându-se spre ușă.

„Irina!” exclamă Margareta, ducându-și mâna la gât. „Draga mea, m-ai speriat! Ce faci aici?”

Bărbatul își drese glasul, păstrându-și calmul, deși era evident că și el fusese luat prin surprindere.

„Tu trebuie să fii Irina,” spuse el, înaintând cu mâna întinsă. „Margareta mi-a povestit atât de multe despre tine. Sunt Adrian.”

Irina îi strânse mâna automat, încă încercând să proceseze scena din fața ei. Mama ei avea pe cineva? Și de cât timp?

„Îmi pare rău că am intrat așa,” spuse ea în cele din urmă. „Am sunat, dar nimeni nu a răspuns, și aveam nevoie de încărcătorul meu… l-am lăsat aici ieri.”

Margareta dădu din cap, trecându-și nervos mâna prin păr, stricând puțin coafura perfectă.

„Probabil nu am auzit din cauza muzicii. Adrian și eu tocmai ne pregăteam să ieșim la… la cină.”

„La operă, de fapt,” completă Adrian, zâmbind. „Montează ‘La Traviata’ în seara asta, iar Margareta nu a mai fost la operă de ani buni.”

Irina simți cum i se strânge stomacul. Tatăl ei obișnuia să o ducă pe mama la operă. Era lucrul lor, pasiunea lor comună.

„De cât timp… vă știți?” întrebă ea, încercând să-și păstreze vocea neutră, dar simțind cum emoțiile o copleșesc.

Margareta și Adrian schimbară o privire, și Irina văzu ceva în ochii mamei sale – teamă, vinovăție și, în același timp, o hotărâre fermă.

„De aproape șase luni,” răspunse Margareta. „Ne-am cunoscut la un cerc de lectură. Adrian este profesor de literatură la universitate.”

„Șase luni?” repetă Irina, simțind un val de durere. „Și nu mi-ai spus nimic?”

Margareta oferi un zâmbet trist.

„Voiam să-ți spun, draga mea. Dar nu eram sigură… cum vei reacționa. Tatăl tău…”

„Tata e mort de zece ani, mamă,” spuse Irina, mai aspru decât intenționase.

Un moment de tăcere grea se lăsă între ei. Adrian părea că vrea să spună ceva, dar se răzgândi, alegând să rămână tăcut.

„Știu asta,” spuse Margareta încet. „Crezi că am uitat? L-am iubit pe tatăl tău mai mult decât orice pe lume. Dar, Irina, am 58 de ani. Nu am vrut să-mi petrec restul vieții singură, amintindu-mi doar ce a fost.”

Irina simți cum i se umezesc ochii. Nu era furioasă pe mama ei pentru că își găsise pe altcineva. Era rănită că nu i se confesase, că păstrase un asemenea secret atât de mult timp.

„De ce nu mi-ai spus?” întrebă ea din nou, vocea ei acum mai blândă.

Margareta se apropie de fiica ei, punându-i mâinile pe umeri.

„Pentru că tu încă îl jeleşti pe tatăl tău, Irina. Chiar și după atâția ani. Îl porți cu tine, în fiecare alegere pe care o faci, în fiecare decizie. Și e minunat, te-a iubit enorm. Dar… mă priveai mereu ca și cum ar fi trebuit să fac la fel. Să-mi închei viața odată cu a lui.”

Cuvintele Margaretei o loviră pe Irina ca un pumn în stomac. Era adevărat? Îi impusese mamei sale un standard imposibil de loialitate posthumă?

Adrian se apropie, punând o mână pe umărul Margaretei într-un gest protector.

„Poate ar trebui să vă las să discutați în privat,” sugeră el. „Pot aștepta în mașină.”

„Nu,” spuse Margareta, surprinzându-i pe amândoi. „Nu, Adrian. Vreau să rămâi. Este timpul ca Irina să te cunoască.”

Irina se uită la bărbatul din fața ei, încercând să-l vadă cu ochi obiectivi. Era elegant, distins, părea bun și respectuos. Felul în care se uita la mama ei… era evident că o prețuia cu adevărat.

„Ira,” continuă Margareta, folosind diminutivul copilăriei, „Adrian este important pentru mine. M-a ajutat să redescopăr bucuria de a trăi. Nu vreau să-l ascund ca pe un secret rușinos.”

Irina înghiți nodul din gât. Își dădea seama că reacționase exagerat. Mama ei avea dreptul la fericire, avea dreptul la o nouă șansă.

„Îmi pare rău,” spuse ea. „Am fost surprinsă, asta e tot. Bineînțeles că ai dreptul să… să fii cu cineva.”

Adrian zâmbi, un zâmbet cald care îi ajunse până la ochi.

„Înțeleg că e dificil, Irina. Și vreau să știi că nu am nicio intenție să-i iau locul tatălui tău în viața voastră. A fost și va rămâne mereu o parte importantă din ceea ce sunteți amândouă.”

Aceste cuvinte, spuse cu atâta sinceritate și înțelegere, o făcură pe Irina să realizeze că judecata ei fusese pripită. Poate că acest Adrian chiar era un om bun.

„Și tu?” întrebă Adrian, schimbând subiectul. „Margareta mi-a spus că ești căsătorită. Soțul tău nu e cu tine astăzi?”

Irina simți brusc cum i se strânge din nou stomacul, dar de data aceasta dintr-un alt motiv. Întrebarea lui Adrian îi aminti de motivul pentru care venise la mama ei în primul loc – Oleg, mereu întârziat, mereu absent…

„Oleg lucrează până târziu,” răspunse ea mecanic. „Are… multe proiecte în derulare.”

Margareta și Adrian schimbară o privire rapidă, iar Irina nu putu să nu observe îngrijorarea din ochii mamei sale.

„Se întâmplă des în ultima vreme?” întrebă Margareta cu blândețe.

Irina dădu din umeri, încercând să pară nepăsătoare.

„Are un șef nou, exigent. Multe deadline-uri.”

În acel moment, telefonul ei piui din nou, avertizând-o că bateria era acum la 5%.

„O, da, încărcătorul meu,” își aminti ea. „L-am lăsat aici ieri.”

Margareta dădu din cap și se îndreptă spre living. „E pe măsuța de cafea, unde l-ai lăsat.”

În timp ce mama ei căuta încărcătorul, Irina rămase singură cu Adrian pentru câteva momente stânjenitoare.

„Știi,” spuse bărbatul încet, „când am cunoscut-o pe Margareta, era ca și tine – mereu ocupată cu munca, mereu cu scuze pentru a nu trăi viața din plin. Mi-a luat ceva timp să o conving să iasă cu mine.”

Irina se uită la el, surprinsă de comparație. „Eu nu…”

„Nu e o critică,” o asigură Adrian, zâmbind. „Doar o observație. Uneori ne pierdem în rutină, în obligații, și uităm să mai trăim cu adevărat.”

Irina nu știa cum să răspundă la asta. Cuvintele lui Adrian atinseseră un punct sensibil – în ultimele luni, viața ei și a lui Oleg devenise exact asta, o rutină în care abia se mai vedeau.

Margareta se întoarse cu încărcătorul, întrerupând momentul.

„Poftim, dragă. Și… poate vrei să rămâi la cină cu noi? Putem anula opera, o putem vedea altă dată.”

Irina scutură din cap. „Nu, nu. Mergeți și distrați-vă. Eu… am pregătit cină pentru Oleg, oricum.”

Când Irina se întoarse acasă, apartamentul era la fel de gol și tăcut ca atunci când plecase. Conectă telefonul la încărcător și verifică ora – aproape 9 seara, și Oleg tot nu dăduse niciun semn.

Cu un oftat, puse cina în frigider și se așeză pe canapea, gândindu-se la mama ei și la Adrian, pregătindu-se să meargă la operă, bucurându-se de compania unul altuia. Era ciudat să-și vadă mama cu altcineva, dar în același timp, observase o strălucire în ochii ei pe care nu o mai văzuse de mult timp.

Telefonul Irinei vibră – un mesaj de la Oleg: „Îmi pare rău, dragă. Încă o ședință de ultim moment. Nu mă aștepta, voi ajunge târziu.”

Irina se uită lung la mesaj, simțind cum ceva se rupe în interiorul ei. Câte ședințe „de ultim moment” puteau exista? Cât de „târziu” putea să însemne, când deja era trecut de 9?

Fără să se gândească prea mult, Irina își luă din nou cheile și poșeta. Poate era timpul să vadă exact ce făcea soțul ei în aceste „ședințe” târzii.

După 20 de minute, Irina parca în fața clădirii unde Oleg avea biroul. Majoritatea ferestrelor erau întunecate, dar câteva încă luminau în noapte, inclusiv cele de la etajul unde lucra Oleg.

Cu inima bătând puternic, Irina intră în clădire. Paznicul de noapte o recunoscu – venise de multe ori să-l ia pe Oleg – și o lăsă să urce fără probleme.

Ajungând la etajul 5, Irina observă că majoritatea birourilor erau într-adevăr goale, cu excepția unuia din capătul holului, de unde se auzeau voci.

Se apropie încet, și prin ușa întredeschisă, văzu o scenă care o făcu să ÎNCREMENEASCĂ pentru a doua oară în acea zi.

Oleg stătea la biroul său, dar nu era singur și cu siguranță nu era într-o „ședință”. O tânără, probabil noua asistentă despre care Oleg îi povestise, era așezată pe genunchii lui, râzând în timp ce el îi șoptea ceva la ureche.

Irina simți cum întreaga lume se prăbușește în jurul ei. Nu putea respira, nu putea gândi, nu putea mișca niciun mușchi. Trădarea era atât de evidentă, atât de crudă, încât pentru câteva secunde se întrebă dacă nu cumva visează.

Dar nu visa. Oleg, soțul ei de trei ani, bărbatul pe care îl iubea și în care avea încredere absolută, o înșela. Și nu oricum, ci chiar la birou, riscând să fie prins.

Irina simți un val de greață, urmat imediat de o furie cum nu mai simțise niciodată. Împinse ușa cu putere, făcând-o să se izbească de perete cu un zgomot asurzitor.

Oleg și tânăra săriră speriați, întorcându-se spre ușă. Când o văzu pe Irina, fața lui Oleg păli instantaneu, iar ochii i se măriră de panică.

„Ira…” începu el, împingând-o pe tânără de pe genunchii lui. „Nu e ce crezi…”

„Nu?” întrebă Irina, vocea ei rece și tăioasă. „Atunci ce este, Oleg? Încă o ‘ședință de ultim moment’? Un ‘proiect important’ care nu poate aștepta până mâine?”

Tânăra asistentă, roșie la față, își strânse lucrurile și se îndreptă spre ușă, murmurând ceva despre „o neînțelegere”, dar Irina o opri.

„Nu, rămâi,” spuse ea, cu o calmitate care o surprinse și pe ea. „Vreau să aflu cât de mult timp durează această… colaborare. Și dacă sunt și alții implicați în ‘proiectul’ vostru.”

Oleg se ridică, încercând să pară demn, dar eșuând lamentabil.

„Irina, te rog, să discutăm acasă, în privat.”

„De ce?” întrebă ea, simțind cum lacrimile îi amenință să curgă, dar refuzând să le dea frâu liber. „Ți-e rușine de ceea ce faci? Sau doar nu vrei ca toată lumea să afle ce fel de bărbat ești cu adevărat?”

Asistenta profită de momentul tensionat pentru a se strecura pe ușă, lăsându-i singuri.

Oleg se prăbuși înapoi în scaun, acoperindu-și fața cu mâinile.

„Îmi pare rău,” spuse el, vocea sa abia audibilă. „A fost o greșeală. O prostie. Nu înseamnă nimic.”

Irina râse amar. „Nu înseamnă nimic? Minți și înșeli de luni de zile, și asta ‘nu înseamnă nimic’? Crezi că sunt proastă, Oleg?”

„Nu, desigur că nu,” răspunse el repede. „Te iubesc, Ira. Doar am fost… slab.”

Irina își aminti brusc de mama ei și de Adrian, de felul în care se priveau, de respectul evident dintre ei. Și apoi se uită la soțul ei, un bărbat care o mințise fără ezitare, care îi trădase încrederea în cel mai dureros mod posibil.

„Știi ce e ironic?” spuse ea. „Astăzi am aflat că mama mea are pe cineva. După zece ani de la moartea tatei, și-a permis în sfârșit să fie fericită din nou. Și prima mea reacție a fost să mă simt trădată, de parcă ar fi înșelat memoria tatei.”

Oleg o privea confuz, nesigur unde ducea această conversație.

„Dar știi ce am realizat? Că mama mea a fost sinceră – cu sine și, în cele din urmă, cu mine. Pe când tu… tu ești doar un mincinos.”

Cu aceste cuvinte, Irina își scoase verigheta și o puse pe biroul lui Oleg, cu un clic metalic care păru să răsune în întreaga încăpere.

„Nu mă aștept să vii acasă în seara asta,” spuse ea, îndreptându-se spre ușă. „De fapt, poate ar fi mai bine să nu vii deloc.”

Oleg se ridică brusc, panica vizibilă în fiecare mișcare.

„Irina, te rog, să vorbim despre asta! A fost o greșeală, nu se va mai întâmpla niciodată!”

Dar Irina nu-l mai asculta. Ieși din birou și porni pe hol, simțind cum o parte din greutatea de pe umerii ei se ridică cu fiecare pas. Era dureros, era devastator, dar în același timp, era și… eliberator. Pentru prima dată în luni de zile, nu mai trebuia să se prefacă că totul era în regulă.

Când ajunse în fața clădirii, scoase telefonul și formă numărul mamei sale. După câteva sonerii, Margareta răspunse.

„Irina? S-a întâmplat ceva?”

„Mamă,” spuse Irina, vocea ei tremurând ușor. „Îmi pare rău că v-am întrerupt seara. Dar mă întrebam… crezi că aș putea să stau la tine câteva zile?”

O pauză scurtă, apoi vocea caldă a Margaretei:

„Bineînțeles, draga mea. Noi tocmai am ajuns acasă. Vino, te așteptăm.”

Irina închise și respiră adânc aerul rece al nopții. Nu știa ce va urma, dar pentru prima dată în mult timp, simțea că are control asupra propriei vieți. Iar mama ei – puternică, demnă, sinceră – îi arătase deja calea.

Cu un ultim privire spre clădirea unde își lăsase soțul și mariajul în ruine, Irina porni mașina și se îndreptă spre un nou început.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.