Într-un incendiu, familia fetei a murit, iar ea a venit într-un alt sat

În fața ei stătea un bărbat înalt, cu umerii lați, cu o cicatrice care îi brăzda obrazul stâng. Avea părul cenușiu, deși nu părea bătrân, și ochi adânci, de un albastru intens, care contrastau ciudat cu restul înfățișării lui aspre. Sătenii îl numeau Cenușiul, iar ea auzise deja șoaptele despre el – omul singuratic și periculos de la marginea satului.

Fata încercă să se ridice, dar picioarele îi tremurau prea tare. Bărbatul o privi câteva clipe, apoi, fără să spună nimic, o ridică de la pământ cu o ușurință surprinzătoare.

„Dacă vrei să mori, alege altă zi. Azi e prea frig pentru o moarte lentă,” spuse el cu o voce răgușită, ca și cum nu ar fi folosit-o de mult timp.

„Unde mă duci?” întrebă fata, încercând să nu-și arate frica.

„La mine. Nimeni din satul ăsta nu-ți va oferi un acoperiș deasupra capului. Sunt prea ocupați să pară buni, dar nu să fie buni,” răspunse el scurt.

Fata își aminti cum soția primarului îi spusese să stea în sat, dar nimeni nu o invitase înăuntru. Toată ziua stătuse afară, în frig, iar acum noaptea amenința să fie și mai necruțătoare.

Cenușiul păși hotărât spre marginea satului, unde se zărea o casă izolată. Nu era mare, dar fumul care ieșea din hornul ei indica faptul că înăuntru era cald. Când ajunseră la ușă, el o lăsă jos, dar văzând că încă se clătina, o sprijini de umărul lui și o ajută să intre.

Înăuntru, casa era surprinzător de curată și ordonată. Un foc ardea în sobă, iar pe o masă din lemn era un castron aburind. Mirosul de ciorbă de legume îi aminti fetei cât de flămândă era.

„Stai lângă foc,” îi ordonă Cenușiul, conducând-o spre un scaun vechi de lemn.

Fata se așeză, simțind cum căldura focului începea să-i dezmorțească membrele înghețate. Bărbatul luă castronul de pe masă și i-l întinse, împreună cu o lingură de lemn.

„Mănâncă,” spuse el simplu.

Ea nu trebuia îndemnată de două ori. Mâncă încet la început, apoi din ce în ce mai lacom, până când termină tot din castron. Când ridică privirea, văzu că bărbatul o observa atent din celălalt capăt al încăperii.

„Mulțumesc,” șopti ea.

El dădu scurt din cap, apoi se îndreptă spre un dulap vechi de unde scoase o pătură groasă.

„Poți dormi aici, lângă foc,” spuse el, arătând spre o zonă mai îndepărtată a camerei, unde era un pat mic de lemn. „Eu voi fi în camera cealaltă.”

Fata îl privi, confuză. Fusese avertizată despre comportamentul violent al Cenușiului, dar până acum el nu făcuse nimic care să confirme acele povești.

„De ce mă ajuți?” întrebă ea, strângând pătura în jurul umerilor.

Bărbatul se opri la ușa celeilalte camere, fără să se întoarcă complet.

„Pentru că știu ce înseamnă să fii singur când nu-ți dorești asta,” răspunse el, apoi dispăru în camera cealaltă.

Dimineața, fata fu trezită de sunetul lemnelor trosnind în sobă. Cenușiul era deja treaz, adăugând bușteni în foc. Pe masă era un castron cu lapte cald și o bucată de pâine proaspătă.

„Am de lucru în pădure astăzi,” spuse el, fără să o privească. „Poți rămâne aici cât ai nevoie.”

Înainte ca ea să poată răspunde, el își puse o haină groasă și ieși pe ușă, lăsând-o singură.

Fata mâncă micul dejun, apoi începu să exploreze casa. Era simplă, dar avea tot ce îi trebuia cuiva pentru o viață decentă. În colțul camerei descoperi un război de țesut vechi și o ladă plină cu fire colorate. Se gândi la mama ei, care fusese o țesătoare pricepută înainte ca focul să le mistuie casa și viețile.

Amintirile dureroase îi umplură ochii de lacrimi. Își amintea perfect noaptea aceea: trezită brusc de mirosul de fum, strigătele disperate ale mamei care o împingea afară pe fereastra micuță din spatele casei, promițându-i că va urma imediat după ce îi va salva și pe ceilalți… Dar nimeni altcineva nu mai ieșise din casa în flăcări.

Câteva zile rătăcise prin pădure, mâncând fructe sălbatice și bând apă din pâraie, până când ajunsese în acest sat străin. Și acum, iată-se în casa celui mai temut om din sat, singura persoană care îi oferise adăpost.

Motivată de un sentiment de recunoștință, fata decise să facă ceva pentru a-i mulțumi. Privi în jurul casei și observă că, deși era curată, îi lipseau acele mici detalii care transformă o casă într-un cămin. Își suflecase mânecile și începu să lucreze.

Când Cenușiul se întoarse seara, casa era transformată. Fata curățase fiecare colț, aranjase obiectele într-un mod mai plăcut, și chiar țesuse rapid un mic covoraș colorat pe care îl așezase lângă ușă. În oală fierbea o supă aromată, făcută din legumele pe care le găsise în cămară.

Bărbatul rămase în prag, privind în jur cu o expresie de uimire pe chipul său de obicei impasibil.

„Ce ai făcut?” întrebă el, cu o voce care nu trăda nicio emoție.

Fata se temea brusc că poate l-a supărat.

„Am vrut să-ți mulțumesc pentru că m-ai ajutat,” răspunse ea încet. „Dacă nu-ți place, pot să pun totul cum era înainte.”

Cenușiul intră încet în casă, privind fiecare detaliu cu atenție. Apoi se așeză la masă, unde fata pusese deja un castron cu supă aburindă.

„E bine,” spuse el în cele din urmă. „Nimeni nu a mai gătit pentru mine de mult timp.”

Ea se așeză vizavi de el, cu propriul ei castron.

„Eu sunt Maria,” spuse ea, realizând că nu se prezentase până acum.

El o privi lung, ca și cum s-ar fi gândit dacă merită să-i spună numele său adevărat.

„Vasile,” răspunse el în cele din urmă. „Dar toți îmi spun Cenușiul.”

„De ce locuiești separat de sat?” întrebă Maria, curaj venind din faptul că el nu păruse deranjat de transformările făcute în casă.

Vasile mestecă încet înainte de a răspunde.

„Pentru că oamenii se tem de ce nu înțeleg,” spuse el. „Și e mai ușor să fii temut decât să fii rănit.”

Maria îl privi cu atenție. Sub lumina blândă a lămpii, cicatricea de pe obrazul lui părea mai puțin severă, iar ochii lui aveau o profunzime pe care nu o observase înainte.

„Ce ți s-a întâmplat?” întrebă ea, arătând spre cicatrice.

„Un accident, de mult timp,” răspunse el vag. „Nu mai contează acum.”

Terminară de mâncat în tăcere, dar era o tăcere confortabilă, nu stânjenitoare.

Zilele se transformară în săptămâni. Maria rămase în casa lui Vasile, ajutându-l cu treburile gospodărești în timp ce el lucra în pădure, tăind lemne și vânzându-le ocazional comercianților care treceau prin zonă. Nimeni din sat nu venea să-i viziteze, dar Maria observă cum, uneori, copiii se apropiau de marginea proprietății lor, curioși să o vadă pe fata care locuia cu temutul Cenușiu.

Într-o seară, pe când se întorceau de la pădure cu o încărcătură de lemne, un grup de săteni le ieși în cale. În frunte era soția primarului, cu aceeași expresie de superioritate pe care Maria i-o văzuse în prima zi.

„Așadar, asta e viața ta acum?” spuse femeia cu dispreț. „Trăiești cu monstrul satului?”

Vasile se încordă lângă ea, dar nu spuse nimic.

„Nu e un monstru,” răspunse Maria ferm. „E singurul om care mi-a oferit adăpost când aveam nevoie.”

„Sărmană fată,” continuă femeia, prefăcându-se compătimitoare. „Probabil te ține acolo împotriva voinței tale. Vino cu noi în sat. Poți sta la noi, printre oameni normali.”

Maria simți furia crescând în ea. Acești oameni o lăsaseră să înghețe pe marginea drumului, iar acum pretindeau că vor să o salveze?

„Nu sunt prizonieră,” spuse ea, ridicând vocea. „Sunt acolo pentru că vreau să fiu. Vasile m-a salvat când nimeni altcineva nu a făcut-o.”

Sătenii schimbară priviri surprinse la auzul numelui. Pentru mulți dintre ei, Cenușiul nici măcar nu avea un nume real.

„Vasile?” repetă soția primarului, cu un zâmbet răutăcios. „Nu ți-a spus de ce locuiește singur? Nu ți-a spus ce a făcut?”

Maria ezită, privind spre Vasile. Fața lui era împietrită, dar ochii îi erau plini de o durere veche.

„Nu mă interesează ce povești inventați despre el,” răspunse ea, întorcându-se spre femeia care părea decisă să o convingă. „Văd cu ochii mei cine este.”

„A ucis un om!” strigă cineva din mulțime. „Și-a ucis propriul frate!”

Șoaptele se răspândiră prin grupul de săteni, iar Maria simți cum îi tremură picioarele. Se uită la Vasile, așteptând o negare, dar el privea fix înainte, cu maxilarul încleștat.

„Hai, Maria,” spuse el încet. „Nu au de gând să asculte adevărul.”

Trecură printre săteni, care se dădură la o parte, ca și cum se temeau să-i atingă. Nimeni nu mai spuse nimic, dar Maria simțea privirile lor arzând-o în spate în timp ce se îndepărtau.

Odată ajunși acasă, Vasile se apucă tăcut să descarce lemnele, refuzând să o privească în ochi. Maria așteptă răbdătoare, știind că trebuie să-i ofere spațiu.

În cele din urmă, când terminară și se așezară la masa din bucătărie, ea puse întrebarea care îi ardea pe buze.

„E adevărat?”

Vasile rămase tăcut atât de mult timp încât ea crezu că nu va răspunde niciodată. Apoi, cu o voce joasă și controlată, începu să vorbească.

„Aveam un frate geamăn, Mihai. Eram inseparabili în copilărie, dar când am crescut, el a devenit preferatul satului. Era frumos, carismatic, știa cum să vorbească cu oamenii. Eu am fost întotdeauna mai tăcut, mai retras.

Într-o zi, am mers împreună la pădure să tăiem lemne. A izbucnit o furtună puternică, și un copac uriaș a început să se prăbușească. L-am văzut cum cade spre Mihai și am sărit să-l împing din cale. L-am salvat, dar trunchiul m-a lovit în față,” spuse el, atingându-și ușor cicatricea. „Când m-am trezit, eram acasă, cu fața bandajată. Mihai stătea lângă mine, dar ceva se schimbase în el.

În săptămânile următoare, a început să răspândească zvonuri că eu am încercat să-l omor în pădure, că eram gelos pe el. La început, nimeni nu l-a crezut, dar Mihai a fost întotdeauna convingător. Încet-încet, sătenii au început să mă privească diferit, să șoptească în urma mea.

Apoi, într-o noapte, Mihai a căzut într-o râpă adâncă când se întorcea beat de la cârciumă. L-au găsit dimineața, mort. Și, desigur, toți au crezut că eu l-am împins.”

Vasile își ridică privirea spre Maria, ochii lui albaștri plini de o tristețe veche.

„Nu mi-am ucis fratele, Maria. Dar nimeni din satul ăsta nu va crede asta vreodată.”

Maria întinse mâna peste masă și o puse peste a lui. „Eu te cred,” șopti ea.

Primăvara veni cu o explozie de culoare și viață. Maria transformase casa lui Vasile într-un cămin adevărat. Țesuse covoare colorate, plantase flori în jurul casei și chiar începuse să crească câteva găini pentru ouă proaspete.

Relația dintre ei evoluase lent, de la două suflete singuratice care găsiseră adăpost unul în celălalt, la o afecțiune profundă și tăcută. Vasile era în continuare un om de puține cuvinte, dar Maria învățase să citească în gesturile lui simple toată dragostea pe care nu știa să o exprime în cuvinte.

Într-o seară, pe când se întorceau de la pădure, văzură un fum gros ridicându-se dinspre sat. Fără să ezite, Vasile începu să alerge în direcția aceea, iar Maria îl urmă.

Când ajunseră, văzură că una dintre case luase foc – casa primarului. Flăcările se înălțau amenințătoare, iar sătenii formaseră un lanț uman pentru a transporta găleți cu apă, dar incendiul era prea puternic.

„Copilul meu e înăuntru!” striga disperată soția primarului, încercând să se arunce în casă, în timp ce alți săteni o țineau pe loc. „Cineva să-mi salveze copilul!”

Fără o clipă de ezitare, Vasile se năpusti spre casa în flăcări. Maria țipă după el, dar era prea târziu – dispăruse deja în infern.

Minutele treceau ca orele. Sătenii priveau neputincioși cum acoperișul casei începea să se prăbușească. Soția primarului căzuse în genunchi, plângând isteric.

Apoi, când nimeni nu mai spera, o siluetă apăru în ușa frontală – Vasile, cu fața neagră de funingine, ținând în brațe un copil mic, învelit într-o pătură udă. Se clătină câțiva pași înainte de a cădea în genunchi, protejând în continuare copilul.

Maria alergă spre el, la fel ca și mama copilului. Băiețelul era teafăr, doar speriat și puțin afumat. Dar Vasile suferise arsuri grave pe mâini și spate.

În zilele care urmară, întregul sat se mobilizase să-l ajute pe Vasile. Rănile lui erau grave, dar Maria refuza să părăsească patul lui, îngrijindu-l zi și noapte cu ajutorul vrăjitoarei satului, care știa leacuri pentru arsuri.

Soția primarului venea zilnic, aducând mâncare și medicamente, stând ore întregi lângă patul lui Vasile, ținându-i uneori mâna nebandajată și plângând încet.

„De ce ai făcut-o?” îl întrebă ea într-o zi, când el era treaz. „După tot ce ți-am făcut…”

Vasile o privi cu ochii lui albaștri, limpezi ca întotdeauna. „Pentru că nimeni nu merită să piardă pe cineva drag,” răspunse el simplu.

Un an mai târziu, pe același drum de țară pe care Maria venise în sat, o căruță se opri. Din ea coborî o femeie tânără, obosită de drum, cu un copil mic în brațe. Privea nesigură spre casele din sat.

Prima care îi ieși în întâmpinare fu Maria, purtând o rochie colorată și un zâmbet cald.

„Bună ziua,” spuse ea, apropiindu-se de femeia rămasă pe marginea drumului. „Pari epuizată. Ai nevoie de ajutor?”

Femeia o privi cu ochi plini de speranță și teamă.

„Soțul meu a murit luna trecută,” șopti ea. „Am auzit că în acest sat oamenii sunt primitori…”

Maria zâmbi și întinse mâna spre ea. „Sunt Maria. Și da, în acest sat, nimeni nu rămâne singur când nu-și dorește asta.”

În spatele ei, un bărbat înalt, cu o cicatrice estompată pe obraz și ochi de un albastru intens, aștepta răbdător. Nu mai era Cenușiul – acum era Vasile, salvatorul de copii, soțul Mariei, și unul dintre cei mai respectați oameni din sat.

Iar la poalele dealului, pe marginea satului, casa lor colorată și primitoare stătea ca o dovadă vie că până și cele mai adânci răni se pot vindeca atunci când cineva are curajul să vadă dincolo de aparențe.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.