Continuarea poveștii…

Continuarea poveștii…

Viktor nu știa ce să spună. Privirea lui era încremenită pe cei doi copii, dar mintea îi fugea haotic. Inima îi bătea cu putere, iar în cap îi răsunau aceleași cuvinte: „Sunt ai tăi?”

Eliza părea să fi observat frământările lui. În ochii ei se citea o adâncă tristețe, dar și o hotărâre. Fetița și băiatul stăteau liniștiți lângă ea, niciunul dintre ei neînțelegând cu adevărat greutatea momentului.

— Viktor, trebuie să-ți spun ceva, — vocea Elizei tremura ușor. — Da, aceștia sunt ai mei. Dar mai mult decât atât, sunt ai tăi… Gemenii tăi.

Viktor simți cum picioarele îi tremurau. O furie tăcută i-a cuprins corpul. „Gemenii mei?” gândea el, cu ochii mari și fără să poată cuprinde realitatea cu mintea. Eliza nu lăsa loc de îndoială în privirea ei.

— În momentul în care te-am părăsit, nu am știut ce să fac. Îți aduci aminte de acea zi? După tot ce s-a întâmplat, mi-a fost imposibil să mă întorc și să-ți spun adevărul. M-am simțit pierdută și frică de reacția ta. Iar când am aflat că sunt însărcinată cu gemenii, am știut că nu te voi mai putea convinge să mă ierți.

Viktor era complet abătut. Șase ani de absență, de tăcere, de dorința de a o revedea, dar și de ură față de ea. Crezuse că își va găsi vreodată răspunsurile, dar niciodată nu se aștepta ca aceste răspunsuri să vină sub forma a doi copii, cu ochii aceia care îi păreau atăt de cunoscuți.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? — vocea lui era aproape un șuier de disperare. — De ce m-ai lăsat să trăiesc cu minciuna?

Eliza își aplecă capul, o lacrimă i se prelingea pe obraz.

— M-am temut, Viktor. M-am temut de reacția ta, de furia ta. Dar acum, nu mai pot trăi cu acest secret. Știu că trebuie să îți spun adevărul, chiar dacă îmi va costa totul.

Viktor rămase tăcut pentru câteva secunde, luând în calcul toate acele momente pierdute. Gândurile se învârteau într-un cerc vicios, iar fiecare întrebare pe care o avea părea să adâncească și mai mult golul din sufletul său.

— Deci, ăștia sunt copii mei… — spuse el încet, ca și cum ar fi încercat să accepte acea realitate.

Eliza dădu din cap afirmativ. Nu mai erau multe cuvinte de spus. Adevărul fusese rostit.

Și totuși, chiar și în acel moment, Viktor simțea că viața lui se frângea și se reconstruia într-un mod pe care nu și-l dorise niciodată.