AM AUZIT O TÂNĂRĂ PE STRADĂ CÂNTÂND ACELAȘI CÂNTEC PE CARE FIICA MEA ÎL CÂNTA ÎNAINTE DE A DISPĂREA ÎN URMĂ CU 17 ANI, AȘA CĂ M-AM APROPIAT DE EA.

În acea clipă, timpul păru să se oprească. Ochii ei erau de un verde-albăstrui, exact ca ai Cristinei. Nu puteam să respir. Fata și-a înclinat capul ușor, probabil nedumerită de intensitatea privirii mele. Câțiva oameni au început să plece, aruncându-mi priviri curioase.

„Îmi place foarte mult cum cântați,” am spus eu, încercând să-mi controlez vocea tremurândă. „Unde ați învățat melodia aceasta?”

Ea a zâmbit, făcând ca gropiță din obraz să devină și mai vizibilă. „A, mulțumesc! Este un cântec de leagăn pe care bunica mea îl cânta. Spunea că e din familia noastră de generații.”

Inima mea a sărit un bătaie. Cristina învățase acel cântec de la bunica ei. Era un cântec transmis din generație în generație în familia ei, nu era ceva ce puteai auzi la radio sau pe internet.

„Cum vă numiți?” am întrebat, strângând mânerul servietei atât de tare încât mi-au albit încheieturile degetelor.

„Maria,” a răspuns ea. „Maria Avram.”

Nu Ileana. Desigur, mi-am spus. Ce prostie să crezi că după atâția ani… dar numele de familie. Avram. Era numele de fată al Cristinei. Coincidență? Trebuia să aflu mai multe.

„Eu sunt Mihai Vasilescu,” m-am prezentat, întinzându-i mâna. „Îmi pare rău dacă par ciudat, dar cântecul acesta are o semnificație deosebită pentru mine.”

Maria mi-a strâns mâna. „Nicio problemă. Uneori muzica ne atinge în moduri neașteptate. Sunteți bine? Păreți cam palid.”

„Da, sunt bine. Doar obosit după o zi lungă,” am mințit. „Locuiți prin zonă?”

„Da, chiar pe strada aceasta. Mă întorc de la Conservator.” A arătat spre vioara așezată într-o cutie lângă ea. „Cânt aici în fiecare joi. Îmi place atmosfera.”

„Familia ta… este și ea muzicală?” am întrebat, încercând să par casual.

„Bunica era. Bunicul meu a murit înainte să mă nasc. Iar mama mea…” Privirea i s-a întunecat puțin. „Mama mea a murit când eram mică. Am fost crescută de bunica și de tatăl ei adoptiv.”

Tatăl adoptiv. Adoptată. O durere ascuțită mi-a străpuns pieptul.

„Îmi pare rău să aud asta,” am spus sincer. „Deci locuiești cu bunica ta?”

„Nu, bunica a murit anul trecut. Locuiesc singură acum. Nu vă faceți griji, am 22 de ani,” a adăugat ea, zâmbind.

Douăzeci și doi. Calculul era corect. Ileana ar fi avut 22 de ani acum.

„Aș vrea să știu mai multe despre acest cântec,” am spus. „Poate am putea bea o cafea? Este o cafenea chiar acolo.” Am arătat spre Cafeneaua Veche de peste drum.

Maria m-a privit pentru moment, evaluându-mă. „De obicei nu accept invitații de la străini, dar ceva îmi spune că sunteți de încredere. Plus că e o cafenea publică, la ora de vârf.” A zâmbit. „Sigur, de ce nu?”

În timp ce ne îndreptam spre cafenea, mâinile îmi tremurau. Am observat că Maria avea un mers ușor legănat, exact ca Cristina. Fiecare detaliu îmi confirma suspiciunile, dar trebuia să fiu sigur înainte să spun ceva.

Ne-am așezat la o masă lângă fereastră. Maria și-a comandat un ceai de mentă. Ileana adora ceaiul de mentă când era mică.

„Deci, domnule Vasilescu, de ce vă interesează atât de mult acest cântec?” a întrebat ea după ce chelnerul a plecat.

Am inspirat adânc. „Am avut o fiică. S-ar putea să sune ciudat, dar ea cânta exact același cântec. A… a dispărut când avea cinci ani.”

Ochii Mariei s-au mărit. „Îmi pare foarte rău să aud asta. Ce… ce s-a întâmplat?”

„A fost răpită din parcul de lângă casa noastră. Era cu dădaca ei. Femeia s-a întors cu spatele doar pentru un minut… și Ileana a dispărut. Am căutat-o ani de zile. Soția mea, Cristina, a murit de inimă rea la doi ani după dispariția ei. Nu și-a revenit niciodată din șoc.”

Maria și-a dus mâna la gură. „Este îngrozitor. Îmi pare atât de rău.”

„Maria,” am continuat, încercând să-mi păstrez calmul, „ai vreo fotografie cu mama ta? Sau poate știi cum se numea?”

Ea a părut surprinsă de întrebare. „Nu am nicio fotografie, din păcate. Bunica spunea că seamăn foarte mult cu ea. Numele ei era Elena. Elena Avram. A murit într-un accident de mașină când aveam cinci ani. De ce întrebați?”

Elena. Nu Cristina. Dar coincidenţele erau prea multe.

„Ai vreun semn din naștere? Poate o mică aluniță în formă de semilună pe umărul drept?” am întrebat, știind că Ileana mea avea un astfel de semn.

Maria a lăsat ceașca jos, privirea ei devenind brusc precaută. „Cum știți asta? Da, am o aluniță exact așa, dar cum…?”

Cu mâini tremurânde, am scos portofelul și am desfăcut o fotografie veche, îndoită. Era ultima noastră poză de familie – eu, Cristina și Ileana, în vacanța la mare, cu o lună înainte de dispariția ei.

Am împins fotografia peste masă. Maria s-a uitat la ea, apoi la mine, confuză.

„Acestea sunt soția mea, Cristina, și fiica noastră, Ileana. Ileana ar avea 22 de ani acum. Și avea o aluniță în formă de semilună pe umărul drept.”

Mâinile Mariei au început să tremure în timp ce ținea fotografia. A privit lung la chipul fetiței, apoi la femeia de lângă ea. S-a uitat apoi la mine, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

„Nu înțeleg,” a șoptit ea. „Ce încercați să spuneți?”

„Cred că tu ești Ileana, fiica mea,” am spus, vocea fiindu-mi gâtuită de emoție. „Cred că ai fost răpită și dată spre adopție sub o identitate falsă. Cântecul pe care îl cântai era un cântec de leagăn special, transmis în familia soției mele de generații. Nu e un cântec cunoscut. Nu există nicio șansă să-l știi dacă nu ești…”

Maria a lăsat fotografia jos și s-a ridicat brusc. „Îmi pare rău, dar asta e nebunie. Trebuie să plec.”

„Te rog,” am spus, ridicându-mă și eu. „Știu că sună incredibil. Dar gândește-te – coincidențele sunt prea multe. Putem face un test ADN dacă vrei dovezi. Te rog, nu pleca.”

Ea a ezitat, privind din nou fotografia. „Bunica mea ar fi știut. De ce mi-ar fi ascuns așa ceva?”

„Poate că ea însăși nu știa. Poate a crezut povestea cu accidentul. Dacă ai fost adoptată ilegal…”

Maria s-a așezat încet înapoi pe scaun, respirând profund pentru a se calma. „Ce s-a întâmplat exact în ziua în care a dispărut fiica dumneavoastră?”

I-am povestit totul în detaliu. Cum Ileana se juca în parc, cum dădaca s-a întors cu spatele doar pentru un minut să vorbească la telefon, cum am mobilizat tot orașul în căutarea ei, cum am plătit detectivi privați ani de zile, cum Cristina a murit de supărare.

Maria a ascultat în tăcere, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Când am terminat, a scos telefonul din geantă.

„Am o fotografie a bunicii mele,” a spus ea, căutând în galerie. Mi-a întins telefonul. „E ea femeia care a luat-o pe Ileana?”

M-am uitat la fotografie. Era o femeie în vârstă, cu păr cărunt și ochi blânzi. Nu o recunoșteam.

„Nu, nu am văzut-o niciodată,” am recunoscut.

„Bunica mea era o femeie bună,” a spus Maria ferm. „Dacă m-a crescut, a făcut-o crezând că sunt nepoata ei adevărată. Nu aș putea crede altceva.”

„Poate că ai dreptate,” am spus. „Poate că a fost indusă în eroare de cineva. Maria, știu că e mult de asimilat, dar există o modalitate sigură de a afla adevărul. Un test ADN.”

Maria a privit din nou fotografia de familie, apoi a atins ușor aluniță de pe umărul ei prin materialul bluzei.

„Bine,” a spus ea în cele din urmă. „Vom face testul. Dar până atunci, nu vreau să-mi fac speranțe. Și nici dumneavoastră să nu vă faceți.”

Am dat din cap, deși inima mea deja știa răspunsul. În fața mea era Ileana, fiica mea, în viață și sănătoasă după 17 ani de disperare și durere.

Două săptămâni mai târziu, stăteam amândoi în biroul unui laborator privat. Rezultatele testului ADN erau concludente: Maria era Ileana, fiica mea biologică, dispărută de atâția ani.

Amândoi plângeam în timp ce ne îmbrățișam, un tată și o fiică reuniți printr-un miracol al destinului și al unui cântec de leagăn transmis din generație în generație.

„Acasă,” am șoptit, ținând-o strâns. „În sfârșit te-am adus acasă.”

Și în acel moment, am știut că viața mea abia începea din nou.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.