De ce Mor Oamenii Buni Tineri? Răspunsul Părintelui Cleopa la Întrebările Despre Dreptatea Divină
De ce unii oameni buni mor tineri și cei răi trăiesc mult? Explicația Părintelui Cleopa
Te-ai întrebat vreodată de ce unii oameni cu suflet bun pleacă prea devreme dintre noi, în timp ce cei răi par să trăiască mult și fără griji? Părintele Cleopa, cu înțelepciunea sa profundă, oferă o perspectivă despre această întrebare tulburătoare printr-o poveste impresionantă.
O Pildă din Pustia Schetica
Un călugăr din pustia Schetica, aflându-se într-o călătorie la Alexandria pentru a-și vinde coșnițele, a fost martorul unei procesiuni impresionante. Era înmormântarea ighemonului cetății, un păgân temut, cunoscut pentru prigonirea creștinilor și pentru uciderea a mii de nevinovați. Întors acasă, călugărul a aflat despre moartea unui pustnic venerabil, devotat postului și rugăciunii, care fusese atacat și ucis de o hienă.
Contradicția între cele două morți l-a tulburat profund. Cum putea un om rău să aibă parte de o ceremonie fastuoasă, în timp ce pustnicul, un om sfânt, avea o moarte tragică și lipsită de onoare? Această întrebare l-a împins pe călugăr să se roage lui Dumnezeu, cerând luminare pentru a înțelege înțelepciunea divină.
Învățăturile lui Părintele Cleopa despre Dreptatea Divină
Părintele Cleopa subliniază că „Dumnezeu lucrează în taină”, iar judecata Sa este dincolo de înțelegerea umană. Aceasta nu înseamnă nedreptate, ci o corectare subtilă și complexă a echilibrului între păcat și virtute, iar moartea timpurie a unui om virtuos poate avea un scop divin de protejare a sufletului său.
El explică și că cei răi sunt adesea lăsați să trăiască mai mult pentru a avea timp să se pocăiască, dându-li-se șansa de a regăsi drumul către bine. În schimb, cei buni, deși trec mai repede prin viață, primesc „răsplata veșnică” pentru faptele lor.
Călugărul a observat multe astfel de situații și a reflectat asupra lor. Profetul Ieremia exprimă aceeași dilemă: „Doamne, ce este, căci calea celor răi sporește și calea celor drepți totdeauna este în necaz?”
Aceste întrebări ne invită să privim dincolo de aparențe și să căutăm înțelepciunea divină în evenimentele vieții noastre. Povestea Părintelui Cleopa ne încurajează să avem încredere în judecata lui Dumnezeu și să ne amintim că adevărata valoare a vieții nu se măsoară prin succesele lumii, ci prin virtutea și devotamentul nostru.
Si din ziua aceea a inceput sa se roage: „Doamne, arata-mi judecatile Tale, ca sa nu judec!”
Si a inceput a se ruga calugarul acela lui Dumnezeu, sa-i arate judecatile Lui; cum de unul, saracul, care-i sfant si drept, este bolnav, sufera, da de necazuri, de scarbe, iar altul pacatos isi face de cap, este sanatos si bogat, are trecere, ajunge mare in dregatorii, in cinste, si in toate ii merge bine.
Si s-a rugat calugarul mult timp lui Dumnezeu sa-i arate cum sunt aceste nedreptati, ca cei buni de multe ori dau de greu si celor rai le merge bine.
„Sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca si eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, ca am vazut multe nedreptati, pe care, mi se pare mie ca Dumnezeu le-a ingaduit”.
Iar Preabunul Dumnezeu, fiindca omul nu stie judecatile Lui, i-a aratat intr-un chip ca acesta judecatile Sale, desi putea sa-l piarda pentru aceasta iscodire, ca sa stie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le stiu nici ingerii. Dar, pentru ca-l iubea, avand viata sfanta, a vrut sa-l intelepteasca, caci judecatile lui Dumnezeu nimeni nu le poate sti.
Odata a plecat pustnicul singur la Alexandria sa-si vanda cosnitele, ca era cale de trei zile.
Dar cum a pornit de la pestera lui, intr-o poiana frumoasa, i-a iesit in cale un alt calugar, tanar, foarte frumos.
– Blagosloveste, parinte!
– Domnul, fiule, sa te blagosloveasca!
– Unde mergi, parinte?
– Ma duc pana la targ, sa-mi vand lucrul mainilor.
Ei vindeau cosnitele si cumparau paine, faceau pesmeti, si se hraneau cu verdeturile care le mai gaseau prin pustie.
– Parinte, eu tot la Alexandria merg.
– Slava lui Dumnezeu ca am tovaras de drum!
Dupa ce i-a luat sarcina batranului, calugarul cel tanar i-a spus:
– Parinte, uite ce este. Stii ce trebuie sa faca calugarii cand merg la drum! Sa se roage tot timpul si sa vorbeasca cu Dumnezeu. Asta este datoria calugarului si a crestinului, cand merg pe drum, sa se roage.
– Asa, parinte, pana la Alexandria ne cautam de rugaciune!
– Sa nu vorbim un cuvant! i-a zis cel tanar. Mergand noi pe drumul asta trei zile, ai sa vezi la mine niste lucruri infricosate. Sa nu vorbesti, sa nu ma judeci si sa nu-ti calci juramantul!
– Da, fiule! Daca mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi!
Si au pornit amandoi. Calugarul tanar ducea cosnitele si mergeau tacand. Pe la amiaza, cand soarele ardea foarte tare, au dat de un sat si au iesit inaintea lor doi oameni tineri:
– Parintilor, de acum nu mai puteti calatori, pentru ca soarele arde foarte tare. Haideti la noi!
Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, caci in Orient, in timpul zilei nu poti calatori, decat numai dimineata si seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit in casa, sa te spele pe picioare. Mantuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat in casa ta, apa pe picioarele Mele n-ai turnat!
Pentru ca acolo nisipul este foarte fierbinte si cand ai ajuns in casa omului si-ti da oleaca de apa rece pe picioare, iti face mare bine.
Picioarele se infierbanta groaznic din cauza nisipului si a pietrelor.
Acei tineri, cand au aflat ca sunt din pustia Schetica, unde erau numai calugari sfinti – Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Sisoe cel Mare, Sfantul Onufrie cel Mare, si alti mari sihastri care-i avem in calendar –, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spalat picioarele, i-au odihnit si i-au pus la masa.
Tinerii aceia aveau in casa un vas de argint, foarte scump, ce ramasese din neam in neam. In acel vas le-au pus mancare pustniceasca, din evlavie, dandu-le cuvenita cinste.
Calugarii au mancat, au mutumit, si s-au dus sa se odihneasca, ca erau obositi.
Spre seara, cand sa plece la drum, calugarul cel tanar a furat vasul de argint. Calugarul cel batran a vazut si se gandea: „Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atata cinste, ne-au spalat picioarele, ne-au dat mancare, si calugarul asta a furat blidul de argint”.
Mergand ei mai incolo, au trecut peste o punte. Calugarul cel tanar a facut cruce pe acel vas si l-a aruncat in apa. Batranul a vazut si se gandea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul si l-a aruncat in apa? De ce nu l-a lasat acolo?” Dar a tacut, ca avea legamant ca pana la Alexandria sa nu vorbeasca.
Seara au ajuns la alti doi tineri. Si aceia le-au iesit inainte, i-au primit cu dragoste, le-au spalat picioarele, cum este obiceiul, si le-au dat odihna. Aceia aveau un copilas de cateva luni.
Dimineata, cand sa plece, calugarul cel tanar s-a dus la leaganul copilului, fara sa observe parintii lui, si l-a ucis.
Batranul a vazut si zicea in inima lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorat copilul!” Dar el l-a prevenit: „Ai sa vezi multe la mine in drumul asta, sa nu cumva sa vorbesti, caci calci juramantul!”
A doua zi pe la amiaza, trecand printr-un sat, le-a iesit in cale un gospodar:
– Parintilor, nu mai puteti merge de-acum, ca este soare si este caldura mare. Haideti la noi sa va odihniti cateva ore si mai catre seara veti pleca iarasi!
Omul acela avea un caine rau legat, care pazea toata gospodaria. I-a primit omul, i-a ospatat, i-a odihnit. Mai catre seara, cand a inceput a se racori, au plecat ei. Calugarul cel tanar s-a dus inapoi si fara sa observe stapanul, a facut o cruce peste caine si cainele a sarit in sus si a murit.
Atunci barbatul vedea, dar tacea: „Ce treaba-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gatuit copilul, aici a omorat cainele!”
Mergand ei a doua zi, in drum au trecut pe langa o carciuma. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul in capul lor: chiuiau, cantau, fluierau, injurau; si cand i-au vazut pe calugari, au inceput a striga: „Uite popa, mai!” – omul cand este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul!
Calugarul cel batran n-a zis nimic, isi cauta de drum. Dar cel tanar se intoarce la carciuma si face trei metanii. Dupa ce s-a inchinat la carciuma a plecat mai departe.
In marginea padurii era un sat si o biserica pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserica pustie, parasita de vreo 40 de ani. Calugarul cel tanar a luat cateva pietricele, le-a insemnat cu Sfanta Cruce si a inceput a arunca in biserica.
Dar calugarul cel batran zicea in mintea lui: „Ia uite, mai! Daca ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi facut acestea. Dar este de la diavolul, ca la carciuma s-a inchinat, iar in biserica arunca cu pietre”.
Dar nu avea voie sa vorbeasca. Mai era pana la Alexandria o zi.
A treia zi dimineata, mergand ei in marginea unui sat, ajung la o casa acoperita cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi care plangeau. Calugarul cel batran a scos ceva din rucsac si le-a dat. Apoi i-a intrebat.
– De ce plangeti?
– Ieri au ingropat-o pe mama!
– Dar tata aveti?
– Tata a murit anul trecut.
Ei n-aveau, saracii, nici tata, nici mama. Dupa ce au plecat, calugarul cel tanar se intoarce inapoi si da foc casei. Copiii au fugit care incotro.
Calugarul cel batran se gandea: „Acesta este om? A dat foc la casa! Doamne, cat am sa mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a inchinat la carciuma, dincolo a bulgarit biserica! Asta numai rele face!” Dar tacea din gura, ca seara ajungeau la Alexandria in oras.
Cand au ajuns la Alexandria era seara. Acolo era o vila mare si proprietarul nu era acasa.
Publicitate
Calugarul cel tanar s-a uitat oleaca la casa, si numai ce-l vede pe varful casei. Intr-un ceas a desfacut toata casa. A sfaramat acoperisul, usile, geamurile, tot ce era in casa a stricat.
Cel batran s-a minunat cum intr-un ceas a sfaramat toata casa, si s-a speriat cand a vazut.
Dar acum, fiindca ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Cand s-a dat jos acela, dupa ce a sfaramat toata casa omului, l-a luat deoparte si l-a intrebat:
– Ia asculta, frate! De acum nu mai pot tacea! A fost juramant intre noi sa nu vorbim pana aici. Sa-mi spui tu mie ce esti tu! Drac esti, om esti, ori inger esti!
– Dar de ce, parinte? Am facut ceva rau?
– Mai, dar de trei zile, de cand mergem impreuna, ai facut numai lucruri rele!
– Dar ce-am facut, parinte, rau?
– Pai bine, mai, oamenii aceia de acolo, cand ne-am coborat din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospatat? Si ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat in apa?
– Si ce zici, parinte?
– Rau ai facut! Mare sminteala, ca oamenii aceia ne judeca ca am furat!
– Parinte, trei lucruri mari si bune am facut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Il furase strabunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dansul cu slova bisericeasca veche: „Acesta este litierul bisericii Sfantul Nicolae, donat de familia cutare, si cine il va instraina de la biserica sa stea in iad pana il va intoarce inapoi”.
Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, noua suflete care l-au folosit se munceau in iad. Si acum aveau sa mearga si acestia in iad, fiindca il foloseau. Si mie mi-a fost mila de dansii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, ca l-am aruncat in apa.
A doua zi va veni paraclisierul bisericii sa se scalde in apa aceea, si va afla vasul. Acela de la biserica, cunoscand slova bisericii, o sa-l duca la preot. Si cand va pune blidul in Sfantul Altar, cei noua vor iesi din iad, pentru ca este scris acolo: „Sa stea in iad pana il vor intoarce inapoi”.
Deci eu, parinte, trei lucruri bune am facut acolo: i-am scos si pe acei noua din iad, i-am pazit si pe acestia vii sa nu intre, si am dat si blidul bisericii inapoi, ca sa-l aiba, ca era de mare nevoie. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
Atunci s-a minunat batranul. „Ia uite, frate, cum a fost. Si eu socoteam ca este hot, ca a furat blidul!
– Dar cand ai ucis copilul, tot bine ai facut?
– Buna treaba am facut si acolo.
– Cum, ai omorat copilul si zici ca buna treaba ai facut?
– Stai si nu judeca dupa mintea ta! Ai vazut copilasul? Acela a fost zamislit in ziua de Pasti. Si avea pus canon de la Dumnezeu, pentru ca nu s-au infranat parintii in ziua Invierii Domnului, copilul avea sa ajunga la 20 de ani comandant de talhari si avea sa omoare pe parintii lui. Acesta este canonul pentru neinfranarea lor; si multa lume avea sa omoare si mari tulburari avea sa faca in lume, pentru ca a fost zamislit intr-o zi asa de mare.
Eu aici am facut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilasului la cer curat, am scapat pe parintii lui de uciderea de mana propriului lor fiu, si ei, gasind copilul mort, vor plange foarte mult si, prin plansul acela, li se iarta si pacatul ca l-au zamislit in ziua de Pasti. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
– Dar acolo, de ce ai omorat cainele omului?
– Si acolo am facut treaba buna! Cainele acela pazea toata gospodaria, dar a doua zi avea sa turbeze. Si cand trebuia sa vina stapana sa-i dea de mancare, avea s-o muste si mare scarba avea sa fie la casa omului aceluia!
Fiindca ne-a primit pe noi, mi-a fost mila de ei si am omorat cainele mai inainte, sa n-o muste pe stapana. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
– Dar la carciuma de ce ai facut cruce si te-ai inchinat?
– Si acolo am facut treaba buna! In carciuma aceea venisera cei mai mari gospodari din sat.
Epitropul bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfatuit sa puna mana de la mana si sa faca biserica din sat care era parasita. Atunci cand am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajuta sa facem biserica!”
Macar ca erau in carciuma, eu am vazut ca oamenii au vrut sa faca treaba buna, am facut si eu trei metanii si am zis: „Doamne, ajuta-le sa faca biserica!” Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut. Eu nu m-am inchinat la carciuma, m-am inchinat lui Dumnezeu, sa le ajute celor ce au pus hotararea sa refaca biserica parasita.
S-a minunat batranul, zicand: „Nici aici nu am avut dreptate!”
– Dar acolo, cand am ajuns in marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre in biserica?
– Aceea era biserica cea pustie! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfanta Masa, pe geamuri, pe biserica si radeau de pustiirea lacasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciuda. Si ai vazut ca am facut cruce pe acele pietricele si am inceput a zvarli in biserica, iar diavolii au fugit de acolo!
Eu n-am bulgarit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!
– Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai vazut copilasii si nu ti-a fost mila de ei?
– Ba mi-a fost mai mila ca tie! Si am facut foarte bine. Ai vazut ca acei copilasi nu aveau nici mama, nici tata, si au ramas cu cocioaba aceia de casa. Dar nu stiau ei ca in prispa casei este o comoara ascunsa de un strabunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, ca ei traiau in saracie si nu stiau ca au comoara in prispa casei.
Dupa cateva zile, copiii vor cauta pe-acolo sa vada ce-a mai ramas, si vor da de aceasta comoara si o sa cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua in grija sa copiii aceia si cu banii gasiti le va face o casa mare cu tot ce le trebuie, o sa-i poarte prin scoli si o sa ajunga oameni mari si credinciosi.
Si tu zici ca rau am facut, parinte, ca am dat foc casei, dar eu am facut bine, ca daca nu dadeam foc casei, nu gaseau comoara!
– Dar aici de ce-ai stricat casa!
– Parinte, casa asta frumoasa a fost facuta cu bani de furat. Si era porunca de la Dumnezeu asa: „Fiindca s-a facut cu osteneala straina si cu bani de furat, aici barbat cu femeie niciodata nu vor trai! Femeia trebuia sa moara la primul nascut. Numai barbatul vaduv avea sa traiasca toata viata in casa aceasta”.
Si am stricat casa, ca ei sunt dusi la o nunta, si cand vor veni si vor vedea ca totul este sfaramat, vor face inapoi o casa mai mica, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil.
Si tu zici ca rau am facut, dar eu am facut bine dupa voia lui Dumnezeu.
Atunci a intrebat calugarul:
– Sa-mi spui tu mie, mai frate, cate minuni mari ai facut, ce esti tu?
– Dar sa-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
Atunci a intrebat calugarul:
– Sa-mi spui tu mie, mai frate, cate minuni mari ai facut, ce esti tu?
– Dar sa-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
– Eu ma rog de cativa ani sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca mi s-a parut ca multe lucruri nedrepte ingaduie Dumnezeu in lumea asta.
– Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cat este mai inalt cerul decat pamantul, pe cat este de departe rasaritul de apus, pe atat sunt mai departe judecatile Mele de judecatile voastre si gandurile Mele de gandurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decat tine nu le ridica si pe cele mai adanci decat tine nu le cerca, ca sa nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecatile Domnului sunt adanc mult!
Cum ai indraznit tu, un om, sa cerci judecatile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu n-a vrut sa te piarda, ca putea sa te piarda pentru iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, parinte, sa-ti arat ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.
Vezi cate ai judecat tu de mine? Cate am facut, ti s-au parut ca sunt rele; ca sunt ucigas, ca am furat vasul, ca am dat foc casei, si cate am facut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au facut. Au fost bune dupa judecatile lui Dumnezeu, nu dupa judecatile oamenilor!
Si tu ai judecat ceva, dar judecatile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, ca ele au fost bune foarte! Tu ai zis ca rau am facut si eu numai bine am facut. Deci, de acum inainte sa nu mai judeci pe nimeni si orice ai vedea sa zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecatile Tale!
Deci, parinte sfinte, sa nu mai indrazneasca nimeni din oameni sa cerce judecatile lui Dumnezeu, ca nici ingerii nu pot stii judecatile Lui!
Dar, fiindca esti om, Dumnezeu te-a iertat, insa m-a trimis sa te inteleptesc sa nu mai indraznesti sa iscodesti judecatile Lui, ca judecatile lui Dumnezeu sunt adanc mult si nu le poate stii nimeni, nici ingerii din ceruri.
Asadar sa tinem minte din aceasta povestire, ca tot ce ni se pare noua in lumea asta ca-i stramb si rau, de multe ori ne inselam! Ca nu cunoastem judecatile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi sa ajungi cele neajunse! Amin.
Lecția din Pilda Pustiei: Planul Divin Începe și se Sfârșește cu Dragoste
Această poveste ne reamintește că judecățile divine sunt pline de iubire, chiar dacă, la prima vedere, nu par echitabile. Călugărul a înțeles, în cele din urmă, că Dumnezeu îngăduie evenimentele vieții, oricât de greu de înțeles, cu scopul de a ne întări credința, a ne purifica sufletele și a ne pregăti pentru viața veșnică.
Aceasta este o lecție despre acceptare și credință, o chemare de a privi dincolo de aparențe și de a avea încredere în ordinea divină.
