Pe ecran apărea holul secției de recuperare.
L-am văzut pe Mihai intrând cu un buchet de flori în mână. Pentru o clipă am simțit o ușurare. Poate înțelesesem totul greșit.
Dar n-a intrat în salonul Patriciei.
S-a oprit în fața unei alte rezerve, a bătut ușor în ușă și a intrat.
Asistenta a derulat înregistrarea câteva minute mai departe.
A ieșit din salon zâmbind, iar femeia care îl însoțea l-a luat de braț. Au mers împreună până la lift și au plecat.
— Cine este? am întrebat cu voce stinsă.
— O cheamă Alina, mi-a răspuns asistenta. Este internată aici de aproape o lună după o intervenție chirurgicală. În ultimele săptămâni, soțul dumneavoastră a venit aproape zilnic. La început am crezut că este o rudă.
Mi-a arătat și alte înregistrări.
În fiecare zi era același lucru.
Mihai petrecea zeci de minute în salonul Alinei, iar la Patricia intra doar câteva clipe, uneori nici atât.
— Dar… de ce m-a împiedicat să vin? am întrebat.
Asistenta a oftat.
— Pentru că mama lui ne întreba mereu de dumneavoastră. Nu înțelegea de ce nu mai apăreți. Noi credeam că sunteți ocupată.
M-am ridicat fără să spun nimic și am mers direct în salonul Patriciei.
Era mult mai slăbită decât o țineam minte.
Când m-a văzut în ușă, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ana… ai venit, în sfârșit.
Am luat-o de mână.
— Îmi pare atât de rău că am lipsit.
M-a privit nedumerită.
— Dar de ce ai lipsit? Eu îi spuneam lui Mihai în fiecare zi să te aducă.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Îmi spunea că medicii nu permit vizitele.
Patricia a clătinat încet din cap.
— Nimeni nu a spus așa ceva. Din contră, îl rugam mereu să vină cu tine. Îmi era dor de tine.
Am rămas lângă ea aproape două ore.
Mi-a povestit că Mihai devenise tot mai grăbit. Venea, lăsa câteva fructe, semna niște acte și pleca spunând că are mult de lucru.
Înainte să plec, medicul m-a rugat să trec pe la biroul lui.
— Dumneavoastră erați persoana de contact trecută inițial în fișa pacientei, mi-a spus. Acum trei săptămâni, cineva a cerut schimbarea datelor și a lăsat doar numărul soțului dumneavoastră.
— El a făcut asta?
— Da. Avem cererea semnată de el.
În acel moment am înțeles că nu fusese o întâmplare.
Fusese un plan.
Când Mihai s-a întors din delegație în seara următoare, mă aștepta în sufragerie.
— Cum a fost la serviciu? m-a întrebat zâmbind.
— Am fost la spital.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică?
— M-a sunat medicul.
Nu a mai spus nimic.
— Știu că nu mergeai doar la mama ta.
Și-a coborât privirea.
— Pot să explic.
— Te ascult.
A recunoscut că o cunoscuse pe Alina chiar în spital. La început, spusese el, doar îi ținea companie. Apoi relația lor devenise mai apropiată.
— Nu voiam să afli așa.
— Și atunci ai preferat să mă minți o lună întreagă? Să-mi iei banii pentru presupusele cheltuieli medicale, în timp ce eu nici măcar nu aveam voie să-mi văd soacra?
N-a găsit niciun răspuns.
I-am cerut extrasele de cont.
O parte din banii pe care i-i dădusem pentru spital fuseseră retrași în numerar. Restul fuseseră cheltuiți pe restaurante, hoteluri și cumpărături.
Nu era vorba doar despre infidelitate.
Era și despre înșelăciune.
A doua zi mi-am mutat lucrurile și am început demersurile pentru divorț.
Am continuat însă să merg aproape zilnic la Patricia.
În câteva săptămâni și-a revenit suficient cât să poată merge singură cu ajutorul unui cadru.
Într-o după-amiază, în timp ce stăteam împreună în curtea spitalului, mi-a strâns mâna.
— Îmi pare rău pentru fiul meu.
Am zâmbit trist.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă cereți iertare.
Ea a dat din cap.
— Nu. Dar vreau să știi că, indiferent ce se întâmplă între voi, pentru mine vei rămâne ca o fiică.
Atunci am înțeles că cea mai dureroasă trădare nu fusese faptul că Mihai își găsise pe altcineva.
Ci că încercase să mă îndepărteze de singura persoană din familia lui care mă iubise cu adevărat.