— Știi, Bianca, am acasă o pisică din porțelan cu o ureche spartă, a început ea încet. — Ani de zile am încercat să o lipesc, să o repar și să o întorc spre musafiri astfel încât nimeni să nu observe defectul.
— Și lipiciul n-a ținut? a întrebat Bianca cu speranță.
— A ținut. Dar pisica tot stricată a rămas. Doar că între timp devenise ridicolă…
Bianca a rămas tăcută câteva secunde.
Apoi a întrebat:
— Și ce ați făcut cu ea?
Valeria a zâmbit.
— Am pus-o într-o cutie și am încetat să mă mai prefac că este întreagă.
Fata a clipit.
Apoi, pentru prima dată de la începutul întâlnirii, a râs.
Un râs scurt.
Obosit.
Dar sincer.
Au mai stat aproape două ore de vorbă.
Despre Toma.
Despre obiceiurile lui.
Despre pretențiile lui absurde.
Despre felul în care transforma orice conversație într-un discurs despre propria persoană.
La un moment dat, Bianca și-a sprijinit fruntea în palmă.
— Știți care este partea cea mai rea?
— Care?
— Că începeam să cred că problema sunt eu.
Valeria a recunoscut imediat senzația.
O cunoscuse prea bine.
Ani întregi.
— Nu ești tu, Bianca.
— Nici dumneavoastră nu ați fost?
Valeria a privit lung în ceașca de ceai.
— Nu. Dar mi-au trebuit douăzeci de ani să înțeleg asta.
Când s-au despărțit, Bianca părea puțin mai liniștită.
Iar Valeria a plecat acasă cu sentimentul ciudat că tocmai salvase pe cineva de la o greșeală pe care ea însăși o trăise prea mult timp.
Trei zile mai târziu a sunat soneria.
Pe prag era Toma.
Singur.
Fără geacă de piele.
Fără aerul de titan.
Doar cu două valize și o expresie încurcată.
— Bianca m-a dat afară.
Valeria a privit valizele.
— Observ.
— Poate am reacționat impulsiv.
— Poate.
— Poate putem discuta.
— Discutăm.
Toma și-a dres glasul.
— M-am gândit mult în ultima vreme.
— Ce performanță impresionantă.
A ignorat ironia.
— Mi-am dat seama că ceea ce aveam era valoros.
Valeria aproape că a râs.
Acum o săptămână era un aisberg.
Acum devenise valoroasă.
Ce rapid se schimba universul interior al titanului.
— Vali…
— Nu.
Toma a încremenit.
— Nici măcar nu știi ce vreau să spun.
— Știu exact.
A deschis ușa mai larg.
Nu ca să-l invite.
Ci ca să vadă mai bine apartamentul.
Vaza turcoaz.
Florile.
Acuarelele de pe masă.
Liniștea.
Viața.
— Vezi toate astea?
— Da.
— Toate au apărut într-o singură săptămână.
Toma nu a răspuns.
— Știi ce am descoperit?
— Ce?
Valeria a zâmbit calm.
— Că nu mi-a fost dor de tine nici măcar o zi.
Lovitura l-a atins mai tare decât orice ceartă.
A făcut un pas înapoi.
— După douăzeci și doi de ani?
— După douăzeci și doi de ani.
A urmat o tăcere lungă.
În cele din urmă, Toma și-a ridicat valizele.
Părea mai mic.
Mai bătrân.
Mai puțin titan.
— Îmi pare rău.
Valeria a dat din cap.
— Știu.
Și, pentru prima dată, chiar credea că îi pare rău.
Dar unele regrete vin prea târziu.
Toma a coborât scările fără să mai spună nimic.
Valeria a închis ușa.
S-a întors în bucătărie.
A luat pensula.
Și a continuat acuarela neterminată.
Pentru că uneori cel mai fericit final nu este atunci când cineva se întoarce.
Ci atunci când realizezi că nu mai ai nevoie să se întoarcă.