— Eu am făcut desenul, doamnă. Nu e al nimănui altcuiva.
Femeia l-a privit pentru o clipă lungă, ca și cum încerca să vadă dincolo de cuvintele lui.
— De unde îl știi? Și cum ai ajuns să desenezi exact ceea ce promitea el?
Nu a mai apucat să primească răspunsul. Oboseala a învins-o, iar ochii i s-au închis încet, cufundând-o într-un somn greu.
Sebastian a rămas acolo, pe podeaua rece, lângă canapea, cu febra care îi urca în trup. Își dăduse haina, mâncarea și liniștea, fără să întrebe cine era acea femeie sau de ce fusese lăsată singură în ploaie.
Singurul lucru pe care îl știa era că, pentru prima dată, cineva nu mai tremura afară în frig.
Nu bănuia că dimineața avea să aducă un zgomot de motoare și o scenă care avea să răstoarne totul.
În zori, liniștea cartierului a fost sfâșiată de sunetul a zeci de motoare puternice. Blocul s-a trezit brusc, iar oamenii au început să iasă la ferestre, nedumeriți.
Sebastian abia își revenea din amețeală când soneria a început să sune insistent.
A deschis ușa și a rămas nemișcat.
În fața lui erau bărbați în costume închise la culoare și o femeie elegantă, vizibil tensionată.
— Ești Sebastian Marin? întrebă unul dintre ei.
— Da…
— Unde este femeia?
Tonul era rece, aproape acuzator.
Din spatele lui a apărut doamna Rodica, alertată de agitație.
— Ce se întâmplă aici?
Femeia elegantă a pășit în apartament și privirea i-a căzut imediat pe bătrâna adormită pe canapea.
Pentru o clipă, totul s-a oprit.
— Mamă… a șoptit ea.
A alergat spre ea, iar liniștea s-a rupt în emoție.
— Ana?
Bătrâna a deschis încet ochii.
— Elena…
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
— Te căutăm de două zile.
Abia atunci Sebastian a înțeles dimensiunea situației.
Femeia nu era o necunoscută rătăcită.
Era Elena Toma, soția unui renumit inginer, cunoscută în cercuri importante, iar dispariția ei devenise deja subiect de alarmă publică.
Bărbații din spatele ei au schimbat priviri încordate.
— Am crezut că a fost răpită, a spus unul.
— Și că băiatul ar putea avea legătură cu asta, a adăugat altul, vizibil stânjenit.
Elena s-a întors spre Sebastian.
— Tu ai găsit-o?
— Era singură în ploaie… am adus-o aici.
— De ce?
Sebastian a ridicat din umeri, simplu.
— Nu puteam s-o las acolo.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea.
Apoi Elena a vorbit, cu voce joasă:
— El m-a salvat.
Nimeni nu a mai spus nimic.
— Toți au trecut pe lângă mine, a continuat bătrâna. El s-a oprit.
Doamna Rodica a oftat ușor.
— A făcut ce ar fi făcut oricine cu suflet bun.
Elena a clătinat din cap.
— Nu. Foarte puțini mai fac asta.
Mai târziu, medicii au confirmat că starea ei fusese cauzată de o afecțiune neurologică aflată la început, care îi provocase confuzie severă. Dacă ar fi rămas în stradă, consecințele ar fi putut fi grave.
Înainte de a pleca, Elena a cerut să vorbească singură cu Sebastian.
S-a așezat la masa din bucătărie și a privit din nou desenele lui, cu atenție.
— Acum înțeleg de ce m-au tulburat.
A răsfoit câteva pagini.
— Soțul meu a lucrat ani întregi la un proiect pe care nu a reușit să-l termine niciodată.
— Ce fel de proiect?
— Poduri și pasarele pentru oameni, nu pentru mașini. Pentru cei uitați de oraș.
Sebastian a rămas nemișcat.
— Exact asta desenez și eu…
Elena a zâmbit ușor.
— Știu.
A privit din nou schițele.
— Ți-a arătat cineva drumul acesta?
— Nu.
— Atunci nu e întâmplare. E dar.
Două săptămâni mai târziu, Sebastian și bunica lui au fost chemați la Fundația Tomaescu.
Credeau că va fi doar o mulțumire formală.
Dar în fața tuturor, Elena a făcut un anunț neașteptat: studiile lui Sebastian la arhitectură urmau să fie complet finanțate, iar unul dintre proiectele lui avea să fie dezvoltat împreună cu specialiști și prezentat autorităților.
Sebastian a rămas fără cuvinte.
S-a uitat la doamna Rodica, iar ea avea ochii în lacrimi.
— Vezi? i-a spus încet. Binele nu se pierde.
El a zâmbit slab.
— N-am făcut-o pentru asta.
— Știu. Tocmai de aceea ți se întâmplă.
Câteva luni mai târziu, în amfiteatrul facultății, Sebastian ținea aceeași mapă uzată în mâini.
Desenele erau aceleași.
Doar că acum nu mai păreau visuri imposibile, ci începutul unei vieți care prinsese contur în noaptea în care alesese să nu treacă mai departe. :::