Am zâmbit.
Un zâmbet liniștit. Atât de liniștit, încât nici eu nu mă recunoșteam.
El mânca cu poftă, fără să-și ridice privirea din telefon. Eu stăteam pe marginea patului și îl priveam. Pentru prima dată îl vedeam clar. Nu bărbatul care mi-a adus flori. Nu omul care spunea că vrea liniște.
Ci un om comod. Obișnuit să primească. Convins că i se cuvine.
Când a terminat, a împins tava spre mine.
— Poți să strângi.
Atunci m-am ridicat.
Am luat tava. Am ieșit din dormitor. Am spălat farfuria. Am șters blatul. Mi-am scos halatul medical și l-am pus pe spătarul scaunului.
Apoi am deschis laptopul.
Aveam toate facturile. Toate comenzile online. Toate extrasele din ultimele luni. Le adunasem fără să spun nimic. În tăcere.
M-am întors în dormitor cu o foaie printată.
— Mihai, trebuie să vorbim.
A oftat teatral.
— Iar începi?
I-am întins hârtia.
Era un calcul simplu. Chirie, utilități, mâncare, comenzile lui, abonamentul la internet, ratele mele. Totalul pe trei luni.
O sumă care depășea 18.000 de lei.
— Asta e partea ta, am spus calm. Ai 48 de ore să îmi dai banii sau să pleci.
A râs.
— Glumești, nu?
Am mers la dulap. Am scos o valiză. Am pus-o pe pat.
— Nu.
S-a ridicat brusc.
— Unde să plec? La mine nu pot.
— Nu e problema mea.
Pentru prima dată nu mai tremuram. Nu mai simțeam frica aceea de apartament gol. Simțeam doar o liniște adâncă.
A început să ridice tonul. Că sunt nerecunoscătoare. Că el mi-a oferit companie. Că fără el sunt singură.
— Singură eram și cu tine, i-am răspuns.
Tăcere.
A încercat să mă înduplece. Să spună că își caută serviciu. Că lucrurile se schimbă.
Dar eu știam că nu se vor schimba.
I-am deschis ușa.
— Două zile, Mihai.
Nici 24 de ore nu au trecut. A plecat în aceeași seară, bombănind, trântind ușa.
Apartamentul a rămas în liniște.
M-am așezat pe canapea. Era aceeași liniște de care mă temusem atât de mult.
Doar că nu mai era înfricoșătoare.
Era curată.
În următoarele săptămâni am simțit cum respir din nou. Cheltuielile au scăzut. Bucătăria a rămas ordonată. Niciun colet inutil la ușă.
Duminică am fost la mama. Am stat la masă, am mâncat sarmale și am povestit. M-a privit și mi-a spus:
— Parcă ți s-a luminat fața.
Poate că da.
Am înțeles un lucru simplu: frica de singurătate te poate lega de omul nepotrivit.
Dar demnitatea te eliberează.
Micul dejun la pat pe care i l-am pregătit nu a fost despre ouă și cafea.
A fost ultimul.
Și, în sfârșit, primul pas spre o viață în care nu mai accept firimituri.
Iar de atunci, când vin obosită din tura de noapte, știu că mă așteaptă liniștea mea. Și e mai prețioasă decât orice bărbat care cere omletă.