…Biserica era plină.
Lumânările ardeau liniștit, iar oamenii șușoteau admirați. Rochia, aranjamentele, muzica — totul părea desprins din reviste.
Doar Elena știa adevărul.
Brațul tatălui ei tremura ușor în timp ce o conducea spre altar. Fiecare pas răsuna ca o sentință. Îl vedea pe Radu așteptând-o. Drept. Impasibil. Îmbrăcat într-un costum perfect croit.
Nu zâmbea.
Când ajunse lângă el, o privi scurt. Nu cu dorință. Nu cu emoție.
Cu evaluare.
Preotul vorbea, dar cuvintele se amestecau într-un zgomot de fond. Elena simțea doar bătăile inimii.
— Accepți…?
— Da, răspunse ea, cu voce clară.
Un „da” care cântărea cât o viață.
Radu rosti și el „da”-ul, fără ezitare.
Aplauze. Zâmbete. Lacrimi. Fotografii.
O piesă jucată impecabil.
Seara, la restaurant, invitații ridicau pahare de șampanie scumpă. Se vorbea despre „cuplul anului”, despre alianțe puternice, despre viitor.
Elena stătea lângă el, dreaptă, tăcută.
La un moment dat, Radu se aplecă ușor spre ea.
— Ți-ai jucat bine rolul, spuse calm.
Ea își strânse degetele sub masă.
— Și tu.
Ochii lui o cercetară pentru o clipă. Parcă surprins.
Noaptea veni prea repede.
Casa lui din nordul Bucureștiului era mare, rece, perfect ordonată. Pereții albi, liniile drepte, tăcerea apăsătoare.
Elena intră în dormitor cu pași mici.
Radu închise ușa în urma lor.
Se uită la ea câteva secunde. Apoi spuse, cu voce joasă:
— Dă-ți jos rochia.
Cuvintele căzură grele.
Elena simți cum ceva în ea se rupe.
Își duse mâinile la fermoar. Îl trase încet. Rochia alunecă pe podea ca o promisiune călcată în picioare.
Rămase în picioare, vulnerabilă, tremurând.
Radu se apropie.
Dar, în loc să o atingă, se opri la un pas distanță.
— Să știi ceva, spuse el. Nu te-am vrut.
Cuvintele o loviră mai tare decât orice palmă.
— Nici eu, răspunse ea, aproape șoptit.
O liniște grea se lăsă între ei.
— Dar am nevoie de tine, continuă el. Nu pentru ce crezi. Tatăl meu a făcut promisiunea asta înainte să moară. I-am promis că o voi respecta.
Elena clipi, surprinsă.
— Atunci de ce pari că mă urăști?
Radu închise ochii pentru o secundă.
— Pentru că îmi amintești că nu pot controla totul.
Era prima fisură în armura lui.
În zilele care urmară, Elena învăță casa, regulile, tăcerile lui. Dar în paralel, Radu își ținu partea de înțelegere. Datoriile florăriei au fost plătite. Matei începu un tratament nou, într-o clinică din București.
Viața fratelui ei începea să se stabilizeze.
Într-o după-amiază, Elena primi un apel de la medic.
— Tratamentul dă rezultate. Valorile s-au îmbunătățit vizibil.
Elena izbucni în plâns, pentru prima dată fără să se ascundă.
Radu o găsi în bucătărie, cu telefonul încă în mână.
— Ce s-a întâmplat?
— Matei… e mai bine.
Pentru prima oară, el zâmbi cu adevărat.
Nu era un zâmbet rece. Era cald. Uman.
În seara aceea, au mâncat împreună, fără măști.
— De ce ai acceptat, de fapt? o întrebă el.
Elena îl privi drept în ochi.
— Pentru că uneori iubirea înseamnă să faci ce doare cel mai tare.
Radu rămase tăcut.
A doua zi, o duse la florărie. O renovase complet. Pereții vopsiți, rafturi noi, firmă luminată: „Grădina Bunicii — Din 1998”.
— Nu trebuia… șopti ea.
— Ba da, răspunse el simplu. Nu vreau să fii prizonieră aici.
În acel moment, Elena înțelese.
Nu era într-o colivie.
Era într-o poveste care începuse greșit, dar care putea fi rescrisă.
Se apropie de el.
— Poate că n-a fost o nuntă din dragoste, spuse ea încet.
Dar asta nu înseamnă că nu poate deveni una.
Radu o privi lung. Apoi îi atinse obrazul, pentru prima dată cu blândețe.
Nu mai era o tranzacție.
Nu mai era o datorie.
Era un început.
Iar de data asta, nu mai era o minciună.