Și exact când începusem să simt că viața mea, în sfârșit, e a mea… a sunat telefonul.
Număr necunoscut.
Am vrut să nu răspund. Dar ceva m-a împins.
— Alo?
La capătul firului, o voce pe care o știam prea bine. Doar că nu mai avea aroganța de altădată.
— Zlata… eu sunt.
Am tăcut.
— Poți să vorbești?
Puteam. Dar nu mai voiam.
Și totuși, am zis scurt:
— Spune.
A început să se încurce în cuvinte. Cică lucrurile nu sunt chiar cum păreau. Că Alina e „altfel”. Că e multă energie, dar și multă cheltuială. Că snowboard-ul s-a transformat într-o entorsă serioasă la genunchi. Că city break-urile la Brașov și Cluj nu sunt ieftine. Că pensia nu e chiar cât salariul de odinioară.
Am închis ochii.
Îl vedeam clar: stând probabil într-o garsonieră închiriată, cu genunchiul bandajat, uitându-se la tavan.
— Zlata, poate… putem sta de vorbă? Mi-e dor de liniște.
Liniște.
Cuvântul ăsta m-a făcut să zâmbesc.
Eu eram liniștea lui. Eu eram mâncarea la timp, tensiunea măsurată, cămașa călcată, ceaiul de tei când îl lua amețeala.
Eu eram „bunica”.
Și pentru prima dată în viață, nu m-am simțit jignită.
M-am simțit puternică.
— Cătălin, i-am spus calm, eu nu sunt stație de service. Nu sunt nici rezervă de siguranță.
A tăcut.
— Ți-ai dorit foc. Ți-ai dorit pasiune. Ți-ai dorit să te simți tânăr. Ți-ai luat ce ai vrut.
Respira greu.
— Eu între timp am învățat să trăiesc pentru mine.
Nu i-am spus despre serile în care ies cu fetele de la dans la o limonadă în centru. Nu i-am spus că am pus deoparte aproape 8.000 de lei în doar câteva luni. Nu i-am spus că vecinul de la trei, domnul Mihai, m-a invitat la teatru și mi-a spus că am un râs molipsitor.
Nu era treaba lui.
— Zlata, am greșit…
— Toți greșim, am răspuns. Important e ce faci după.
Și pentru prima dată, nu am plâns.
Am închis telefonul.
Am ieșit pe balcon. Era primăvară. Se auzeau copii jucându-se în fața blocului. O vecină scutura covorul. Mirosea a tei.
Mi-am dat seama că nu mai simt golul acela în stomac.
Nu mai așteptam pași pe hol.
Nu mai trăiam pentru validarea cuiva.
Trăiam pentru mine.
Seara am mers la dans. Instructorul a pus muzica mai tare ca de obicei. Am râs, am transpirat, am simțit cum îmi bate inima viu, puternic.
Și, la un moment dat, m-am privit în oglindă.
Nu am văzut o femeie părăsită.
Am văzut o femeie liberă.
După șase luni, l-am întâlnit întâmplător în piață.
Mai adus de spate. Mai tăcut. Cu două plase ieftine în mână.
M-a privit lung.
— Arăți bine, a spus.
Am zâmbit.
— Știu.
Și pentru prima dată, râsul acela pe care abia îl stăpâneam nu era din răutate.
Era din recunoștință.
Pentru că dacă el nu pleca „după foc”, eu nu descopeream că jarul era, de fapt, în mine tot timpul.