Plicul era crem, gros, cu sigla unui cabinet de avocatură din București. L-am deschis cu mâini tremurânde, convinsă că e vreo formalitate. Dar nu era.
Eram chemată la citirea oficială a testamentului.
Am râs amar. Ce legătură mai aveam eu? Fusesem aruncată ca o cârpă veche. Și totuși… ceva m-a împins să merg.
În ziua stabilită, am intrat în biroul rece, cu pereți de sticlă. Călin era deja acolo. Relaxat. Sigur pe el. Zâmbea ca un om care știe că a câștigat.
M-a privit scurt, cu dispreț.
„Ai venit pentru spectacol?” a șoptit.
N-am răspuns.
Avocatul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, a început să citească. Proprietăți. Conturi. Acțiuni. Totul mergea, desigur, către Călin. Zâmbetul lui devenea tot mai larg.
Apoi vocea avocatului s-a schimbat.
„Ultima clauză”, a spus, oprindu-se.
Călin s-a lăsat pe spate, mulțumit.
„În cazul în care fiul meu va divorța de soția lui sau o va alunga din casă în termen de șase luni de la decesul meu…”
Călin s-a încordat.
„…întreaga avere lichidă, toate proprietățile rezidențiale și comerciale, precum și controlul companiei, vor fi transferate Vioricăi Popa, nora mea.”
Tăcere.
Zâmbetul lui Călin s-a topit. Fața i s-a albit. A început să respire sacadat.
„Nu… nu se poate”, a bâiguit.
Avocatul a continuat calm. „Domnul Alexandru a lăsat și o scrisoare.”
A deschis un plic mic și a citit:
„Viorica, dacă auzi aceste rânduri, înseamnă că fiul meu a ales banii în locul oamenilor. Tu ai fost familia mea când el a fugit. Ai arătat loialitate, omenie și inimă. Averea mea nu e pentru cei lacomi, ci pentru cei care știu să aibă grijă de alții.”
Mi-au curs lacrimile.
Călin a izbucnit. A țipat. A amenințat. Dar era prea târziu. Totul era legal. Irevocabil.
Într-o lună, m-am mutat din mașină într-o casă mică, luminoasă, la marginea orașului. Nu m-am răzbunat. Nu l-am umilit. L-am lăsat să plece.
Am investit banii cu cap. Am deschis un centru de îngrijire pentru bătrâni, undeva lângă Brașov. Un loc cald, curat, unde nimeni nu e abandonat.
Uneori, seara, când închid porțile, mă gândesc la Alexandru. Și zâmbesc.
Pentru că adevărata moștenire n-a fost averea.
A fost dreptatea.