Am pășit în hol cu spatele drept, de parcă palma aceea nu existase niciodată. Fiecare pas îmi bătea în piept ca o tobă de război.
Andrei încă zâmbea. Un zâmbet prostesc, sigur pe el. Credea că m-am întors să mai fiu umilită o dată.
Am apăsat un buton pe telefon.
Pe ecranele mari din hol, cele care rulau imagini cu camere luxoase și mese elegante, imaginea s-a schimbat brusc.
Tabele. Sume. Transferuri. Ani întregi de furt.
Râsetele s-au oprit.
— Ce-i asta? a mormăit Andrei, pierzându-și culoarea din obraji.
— Adevărul, am spus calm. Și abia începe.
Am mai apăsat un buton. Au apărut mesajele. Cuvânt cu cuvânt. Despre soțul meu. Despre mine. Despre cum mă considerau proastă și ușor de manipulat.
Un murmur a străbătut holul. Oaspeții nu mai filmau. Angajații se uitau unii la alții, palizi.
— Doamnă, a bâiguit recepționista, eu… nu știam…
— Știu, am spus. Și asta e problema.
Am ridicat vocea, dar nu am țipat. Nu era nevoie.
— Mă numesc Ana Popescu. Sunt proprietara acestui hotel. Și a întregului lanț.
A fost ca și cum aerul s-ar fi tăiat cu cuțitul.
Andrei a făcut un pas în spate. Apoi încă unul.
— E o glumă… a încercat el.
Ușile rotative s-au deschis. Doi polițiști au intrat, urmați de alți doi în civil.
— Domnul Andrei Ionescu? Sunteți reținut pentru delapidare, abuz și agresiune.
Andrei a căzut în genunchi. Literalmente.
Dar nu m-am uitat la el.
M-am întors spre personal.
— În ultimii ani, ați uitat ce înseamnă respectul. Ați râs când un om era umilit. Ați închis ochii când cineva era călcat în picioare.
Am făcut o pauză scurtă.
— Astăzi, toată echipa de conducere este concediată. Fără excepții.
Un oftat colectiv. Lacrimi. Șoc.
— Cei care vor să rămână și să construiască din nou, corect, cu bun-simț, vor avea o șansă. Cei care nu, sunt liberi să plece.
Am privit holul. Luxul era acolo. Marmura. Candelabrele. Dar sufletul lipsea.
— Acest hotel nu a fost construit pentru aroganță. A fost construit pentru oameni.
Am ieșit afară. Aerul rece de București mi-a umplut plămânii.
Pentru prima dată după ani, nu am mai simțit greutate pe piept.
Soțul meu ar fi fost mândru.
Iar eu știam un lucru sigur: adevărata bogăție nu se vede în haine sau pantofi. Se vede în felul în care alegi să tratezi un om care pare că n-are nimic.
Și de data asta, furtuna curățase tot.