Zăpada a început să cadă pe neașteptate, într-o noapte fără lună. La început mărunt, aproape timid, apoi tot mai des, mai greu, până când dimineața orașul s-a trezit sub un strat gros, apăsător, ca o pătură udă aruncată peste lume.
În două zile, drumurile au devenit impracticabile. Plugurile n-au mai făcut față. Curentul s-a întrerupt. Semnalul la telefon a început să dispară. Oamenii au rămas blocați în case, cu lemnele numărate și cu frica în stomac.
La a treia noapte, a început adevăratul coșmar.
Zăpada nu se mai oprea. Cădea în rafale grele, purtată de vânturi care urlau printre case. Pe multe acoperișuri, stratul a devenit prea gros. S-au auzit primele trosnituri. Apoi bubuituri surde.
La familia Ionescu, acoperișul a cedat primul. Țiglele au alunecat, grinzile au crăpat, iar zăpada a năvălit în pod ca un animal scăpat din cușcă. Oamenii au ieșit disperați în curte, cu copiii în brațe, în pijamale, sub ninsoarea tăioasă.
Casa Mariei Petrescu însă… stătea.
Dimineața, când viscolul s-a mai domolit, vecinii au ieșit unul câte unul afară. Priveliștea i-a lăsat muți.
Toate acoperișurile din jur erau îngropate sub munți de zăpadă. Unele prăbușite, altele crăpate, periculoase. Doar casa Mariei era curată. Zăpada nu se adunase deloc. Se vedea clar cum alunecase printre țărușii ascuțiți, căzând în curte, fără să apese pe structură.
Țepii făceau ca zăpada să nu se poată strânge.
Oamenii au început să se adune în fața porții ei, rușinați, obosiți, înghețați. Elena Ionescu a fost prima care a bătut.
— Mario… iartă-mă — a spus cu voce tremurată. — Ai avut dreptate. Ne-ai salvat.
Pentru că Maria nu s-a oprit doar la casa ei.
Când a văzut dezastrul, și-a pus cojocul vechi, și-a luat lopata și a început să ajute. A primit în casă vecini rămași fără adăpost. A împărțit ceai cald, conserve, pâine. A pus pe sobă o oală mare cu supă și a hrănit pe toată lumea, fără să întrebe nimic.
În zilele următoare, oamenii au aflat adevărul.
Gheorghe, soțul ei, fusese dulgher. Cu ani în urmă lucrase la cabane montane și învățase exact ce face zăpada grea cu acoperișurile. Înainte să moară, îi lăsase schițe, calcule, explicații. Iar Maria, femeie simplă, dar cu minte ascuțită, le-a pus în practică.
A cheltuit din pensia ei, din banii puși deoparte leu cu leu, ca să-și facă acea protecție. Nu ca să fie specială. Ci ca să supraviețuiască.
Primăvara, când zăpada s-a topit și viața a revenit încet la normal, pe multe case au apărut țăruși asemănători. Nu mai râdea nimeni. Nu mai bârfea nimeni.
Maria Petrescu a devenit un exemplu.
Oamenii au înțeles, poate pentru prima dată, că uneori cei care par ciudați sunt doar cei care văd mai departe. Că înțelepciunea nu face zgomot. Și că bunul-simț, pregătirea și grija pot salva vieți.
Iar casa cu țepe n-a mai fost niciodată un motiv de frică.
A fost un simbol.