Nu i-am răspuns imediat.
Aerul serii era greu, mirosea a flori de tei și a mâncare scumpă, iar dinspre sală se auzea un râs forțat. Totul părea fals, ca o scenă prost jucată.
— Vreau să nu-mi mai fie frică — am spus, în cele din urmă. — Atât.
Mihai a clipit des.
— Frică de ce?
— De mama ta. De tine. De mine, cea care am fost lângă voi.
A tăcut.
Pentru prima dată, nu a încercat să mă contrazică.
— Știi — am continuat —, la început credeam că e doar o perioadă. Că e genul de soacră care se mai bagă, care mai comentează. Am zis „lasă, așa sunt mamele”.
Am zâmbit amar.
— Apoi au venit observațiile. Cum gătesc. Cum mă îmbrac. Cum vorbesc. Cum „nu sunt destul” pentru tine. Și tu îmi spuneai mereu să am răbdare.
Mihai a înghițit în sec.
— Am crezut că, dacă sunt destul de bună, o să mă accepte. Dacă strâng din dinți, dacă tac, dacă cedez.
Mi-am strâns palmele.
— Dar azi… azi a ridicat mâna. Și ceva în mine a zis „gata”.
Un zgomot de pahare sparte s-a auzit din sală. Cineva râdea prea tare. Viața mergea mai departe, ca și cum lumea mea nu se rupea în două.
— N-am știut că e atât de rău — a murmurat el.
L-am privit drept.
— Ai știut. Doar că a fost mai comod să nu alegi.
Cuvintele au căzut greu între noi.
Mihai s-a sprijinit de balustradă, privind luminile Bucureștiului.
— Dacă pleci acum… — a început el, apoi s-a oprit.
— Atunci plec întreagă — am spus. — Nu pe bucăți.
A oftat adânc.
— Mama mea nu se va schimba.
— Știu.
— Iar eu… — vocea i s-a frânt — eu nu știu dacă pot să fiu omul de care ai nevoie.
A fost, poate, cel mai sincer lucru pe care mi l-a spus vreodată.
— E suficient — am zis încet. — Asta e suficient.
Ne-am întors în sală împreună.
Elena ne-a văzut imediat. Avea zâmbetul pregătit, rigid, de parcă nimic nu se întâmplase.
— Totul e bine? — a întrebat ea tare, pentru toată lumea.
Mihai a inspirat adânc.
— Mamă, Ana pleacă.
Un murmur a străbătut invitații.
— Cum adică pleacă?! — a izbucnit ea. — Din cauza ta se face de râs familia!
M-am apropiat un pas.
— Nu din cauza mea — am spus clar. — Din cauza tăcerilor.
Pentru o clipă, Elena a părut mică. Apoi s-a întors, ofensată, către ceilalți.
— Ați văzut? Asta am pățit de când a intrat ea în viața noastră!
Mi-am luat geanta.
— Ana… — a spus Mihai.
L-am privit ultima dată.
— Ai grijă de tine.
Am ieșit în noapte.
Aerul rece m-a izbit în față, dar pentru prima dată nu m-a durut. Am mers pe jos, fără grabă, pe străzile cunoscute, cu pași siguri.
În zilele următoare, n-a fost ușor.
Au fost acte, discuții, lacrimi. O chirie mică, plătită din economiile mele. Lei numărați cu grijă. Seri tăcute.
Dar a fost liniște.
Și, încet, liniștea s-a transformat în ceva cald.
Dimineți în care beam cafeaua fără să mi se spună că e prea tare. Zile în care nu-mi cerea nimeni să fiu „altfel”.
După câteva luni, m-am surprins râzând din nou.
Cu adevărat.
Am învățat ceva simplu: iubirea nu cere să te micșorezi. Familia nu ridică mâna. Iar pacea nu vine din compromisuri care te rup.
Uneori, finalul spectaculos nu e o ușă trântită.
E o ușă închisă încet, din interior.