Dimineața a venit mai repede decât mă așteptam.
Cafeaua avea gust mai amar ca de obicei, dar mâinile îmi erau surprinzător de calme. Mi-am pus geaca, mi-am aranjat părul și am ieșit din casă ca într-o zi absolut normală. Metroul era plin, oameni grăbiți, fețe obosite. Nimeni nu știa că pentru mine nu era o zi oarecare.
În sala de ședințe, toată lumea stătea înghesuită. Murmur, telefoane pe silențios, priviri curioase. Șeful a intrat ultimul, cu același zâmbet satisfăcut. S-a așezat la capul mesei și a bătut ușor din palme.
— Bună dimineața. Am convocat această ședință pentru un anunț important.
M-am așezat dreaptă pe scaun.
— După cum știți, compania trece printr-o perioadă de reorganizare — a continuat el. — Unele colaborări se vor încheia…
S-a uitat scurt spre mine.
— …iar altele se vor consolida.
Exact atunci, ușa s-a deschis.
Directorul companiei de distribuție a intrat în sală, urmat de două persoane din conducere. Liniște totală. Nimeni nu înțelegea ce caută acolo.
— Ne cerem scuze pentru întârziere — a spus el. — Am insistat să participăm la această ședință.
Șeful meu s-a ridicat brusc.
— Desigur… nu știam că…
— Știm — l-a întrerupt calm directorul. — Știm multe.
A scos un dosar subțire și l-a pus pe masă.
— În ultimele luni, toate discuțiile, renegocierile și deciziile importante le-am avut cu doamna Sara. Ea cunoaște în detaliu procesele, riscurile și soluțiile. Fără ea, colaborarea noastră nu poate continua.
Privirile s-au întors spre mine. Unele surprinse. Altele înțelegătoare. Șeful meu se albise la față.
— Noi nu lucrăm cu funcții, ci cu oameni — a continuat directorul. — Iar omul nostru este aici.
A urmat o tăcere grea.
— În aceste condiții — a spus el — fie doamna rămâne în firmă, cu putere de decizie reală, fie ne retragem contractul. Simplu.
Am simțit cum aerul se schimbă în sală.
Șeful meu a încercat să spună ceva. N-a reușit.
Directorul general al firmei noastre a tușit ușor.
— Cred că trebuie să… discutăm intern.
— Desigur — a răspuns calm clientul. — Așteptăm.
Ședința s-a încheiat în grabă. Oamenii au ieșit șocați, șoptind. Eu am rămas pe scaun, liniștită.
După o oră, am fost chemată din nou în birou.
De data asta, nu mai era zâmbet.
Doar oboseală.
— Vrem să-ți propunem o nouă poziție — a spus directorul. — Salariu renegociat. Responsabilități clare. Respect.
Am încuviințat.
— Asta voiam de la început.
Am ieșit din birou cu un nod în gât, dar nu de tristețe. De eliberare.
Nu m-am răzbunat.
Nu am ridicat vocea.
Nu am ars poduri.
Am așteptat.
Am gândit.
Și am mutat piesa potrivită, la momentul potrivit.
Uneori, cea mai puternică victorie nu e cea zgomotoasă.
Ci cea pe care o văd toți, prea târziu.