Mirosul de friptură îmi umplea nările, iar stomacul mi se strângea.
Nu de foame.
De rușine.
Am lăsat lingura să-mi cadă din mână, intenționat.
A făcut zgomot pe fața de masă.
Elena a oftat teatral.
— Vezi? Ți-am zis. Nici să mănânce nu mai știe.
Radu a râs scurt, fără să mă privească.
Telefonul lui vibra constant.
Viața mergea mai departe pentru ei.
Pentru mine, începuse adevărata lecție.
Zilele au trecut una după alta, toate la fel.
Eram mutat ca un obiect, spălat în grabă, hrănit fără răbdare.
Elena își făcea apariția doar când venea vorba de semnături.
Hârtii peste hârtii.
Procura.
Conturi.
Terenuri.
De fiecare dată, îmi lăsam mâna să tremure, semnam strâmb, ca un bătrân pierdut.
Le dădeam impresia că au câștigat.
Dar vedeam tot.
Auzeam tot.
Într-o seară, am auzit discuția care m-a făcut să zâmbesc pe interior.
Elena și Radu stăteau în sufragerie.
— După ce-l internăm la azilul ăla de lângă Ploiești, vindem casa. Doar terenul face peste un milion de lei, spunea ea.
— Și firma? a întrebat Radu.
— E doar o chestiune de timp. Cu actele astea, e a noastră.
Atunci am știut că e momentul.
Ziua aniversării mele a venit mai repede decât credeau.
80 de ani.
Au decis să facă o petrecere mare.
Pentru imagine.
Au invitat rude, vecini, foști parteneri de afaceri.
Au pus bannere cu „La mulți ani, tată!”.
Au comandat tort scump și muzică.
M-au scos din cameră, m-au așezat în fața tuturor.
Baveta de plastic era tot acolo.
Când Elena a ridicat paharul să țină discursul, am ridicat și eu mâna.
Tremurat.
Toată lumea a tăcut.
Mi-am îndreptat spatele.
Am închis gura.
Mi-am curățat buzele.
— Mulțumesc, am spus clar.
Un murmur a străbătut sala.
— Vreau să vă mulțumesc tuturor că ați venit. Și, mai ales, familiei mele… pentru că mi-a arătat cine este cu adevărat.
Fața Elenei s-a albit.
Radu a scăpat paharul.
— De șase luni m-am prefăcut că nu înțeleg nimic.
Dar am înțeles tot.
Ați vrut să mă îngropați de viu.
Am făcut semn avocatului meu, care a apărut din mulțime.
A început să citească.
Conturile erau blocate.
Casele, trecute înapoi pe numele meu.
Firma, reorganizată.
Elena a început să țipe.
Radu s-a prăbușit pe un scaun.
— Cadoul meu pentru voi, am spus calm, e adevărul. Și libertatea de a începe de la zero. Fără banii mei.
M-am ridicat singur din scaunul cu rotile.
Pentru prima dată, toată lumea m-a văzut așa cum eram.
Nu un bătrân neputincios.
Ci un om care și-a recâștigat viața.
Sala a izbucnit în aplauze.
Iar eu am zâmbit.
Pentru că dreptatea, chiar și târzie, tot dreptate se numește.