M-am uitat la el pentru ultima oară.
Avea ochii umezi.
— Du-te, a spus. Trăiește.
Am ieșit pe geam cu inima bubuindu-mi în piept.
Am călcat pe pământul rece din curte, cu pantofii plini de noroi, cu rochia de mireasă strânsă într-o pungă, ca o amintire care nu mai avea voie să existe.
Am alergat.
Două străzi mai jos, o mașină veche stătea cu motorul pornit.
Șoferul nu a pus nicio întrebare.
Când am urcat, a apăsat accelerația.
Abia atunci am început să plâng.
Nu în hohote.
În tăcere.
Drumul părea nesfârșit.
Telefonul vibra în poșetă, dar nu m-am uitat.
Nu aveam curaj.
Dimineața m-a prins într-un mic oraș de munte, într-o pensiune ieftină.
Aveam banii, hainele de pe mine și o frică adâncă, care nu mă mai lăsa să respir.
Au urmat zile de tăcere.
Apoi săptămâni.
Am aflat, mai târziu, adevărul.
În noaptea aceea, oameni înarmați au intrat în casa nunții.
Nu m-au găsit.
Socrul meu a fost rănit.
Andrei a scăpat cu viață.
N-au mai încercat să mă caute.
Fără semnătura mea, terenurile nu valorau nimic.
Am început o viață nouă.
Am închiriat o garsonieră.
M-am angajat într-o florărie.
Am învățat să trăiesc cu mai puțin, dar cu liniște.
După un an, Andrei m-a găsit.
Nu să mă tragă înapoi, ci să-mi spună mulțumesc.
Și la revedere.
Ne-am îmbrățișat ca doi oameni care s-au iubit cândva, dar care au supraviețuit.
Astăzi, când mă uit în oglindă, nu mai văd mireasa speriată.
Văd o femeie care a trăit.
Uneori, salvarea nu arată ca o poveste frumoasă.
Uneori, salvarea vine sub forma unei ferestre deschise și a unui plic cu bani.
Și uneori, ca să trăiești, trebuie să fugi.