Maria a pășit calm, cu spatele drept și privirea sigură, de parcă sala aceea dintr-un hotel de lux din centrul Bucureștiului îi aparținea. Rochia ei era simplă, dar elegantă, de un albastru închis, fără paiete stridente sau sclipici ieftin. Pantofii nu erau exagerați, dar se vedea dintr-o privire că nu fuseseră cumpărați la întâmplare.
Lângă ea mergea un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu părul grizonat și o prezență care impunea respect fără să spună nimic. Cei care se pricepeau l-au recunoscut imediat. Era Andrei Mureșan, unul dintre cei mai importanți investitori din țară. Un om care învârtea milioane de lei și care nu venea nicăieri fără un motiv serios.
Șoaptele au început să curgă ca un val.
Clara simțea cum îi amorțesc degetele pe paharul de șampanie. Inima îi bătea haotic. Nu înțelegea ce caută Maria acolo, lângă acel om.
Maria s-a oprit în mijlocul sălii. Muzica s-a stins încet. Toți ochii erau ațintiți asupra ei.
— Bună seara, a spus ea clar, cu o voce caldă, dar fermă. Mulțumesc pentru invitație.
A privit-o pe Clara drept în ochi. Fără ură. Fără frică. Doar cu o liniște care durea mai tare decât orice insultă.
— Pentru cei care nu mă cunosc, sunt Maria Popa. Lucrez ca femeie de serviciu în această firmă de aproape trei ani.
Un murmur străbătu sala.
— Dar asta nu e tot ce sunt, a continuat ea. Sunt și proprietara companiei care a acordat, acum cinci ani, împrumutul de salvare acestei firme. Împrumutul fără de care, astăzi, nu ați fi avut ce sărbători.
Directorul General a făcut un pas în spate. Fața i s-a albit.
Maria a scos din poșetă un dosar subțire. L-a deschis calm.
— Am ales să nu spun nimic. Am ales să văd oamenii așa cum sunt. Cum vorbesc cu cei pe care îi cred mai jos decât ei. Cum calcă pe alții ca să se simtă mari.
S-a uitat în jur. Unele priviri s-au plecat rușinate.
— Am crescut la țară, într-un sat din Bacău. Am muncit de mică. Am spălat scări, am făcut mâncare prin casele altora, am strâns fiecare leu. Când am avut ocazia să investesc, am făcut-o. Nu pentru putere. Ci pentru siguranță.
Andrei Mureșan a făcut un pas înainte.
— Maria este partenerul meu principal de afaceri, a spus el. Și, începând de mâine, va prelua controlul total al companiei.
Un oftat colectiv a umplut sala.
Clara simțea că i se taie picioarele. Tot ce crezuse sigur se prăbușea sub ochii ei.
Maria s-a apropiat de ea.
— Nu te-am urât niciodată, Clara, a spus încet. Doar te-am văzut.
Apoi s-a întors spre toți.
— Petrecerea poate continua. Eu doar am vrut să vă spun cine sunt. Și să vă reamintesc ceva simplu: niciodată să nu judeci un om după haine sau după munca pe care o face.
Maria a zâmbit ușor și a părăsit sala, la fel de calm cum intrase.
În urma ei a rămas liniștea. Și o lecție pe care nimeni de acolo nu avea s-o uite vreodată.