În 2026, terenul agricol nu mai e doar „pământ” — e o decizie care poate schimba un business, o familie și chiar o comunitate rurală. Iar ceea ce îi pune pe jar pe micii fermieri nu este doar creșterea în sine, ci viteza cu care se repoziționează piața: într-un an, reperele vechi au devenit prea mici pentru realitatea de azi.
În spatele anunțurilor și al negocierilor, aceeași întrebare revine obsesiv: de ce două parcele din aceeași zonă ajung să fie evaluate ca și cum ar aparține unor țări diferite? Răspunsul nu stă într-o singură „șmecherie” de piață, ci într-un mix care apasă simultan pe accelerație: calitatea solului, poziția față de drumuri și utilități, dar mai ales accesul la irigații — detaliul care poate întoarce o tranzacție din „nu merită” în „se semnează azi”.
De ce hectarul nu mai arată la fel pe hartă
Piața crește, dar nu crește uniform. Diferențele dintre regiuni s-au ascuțit, iar în interiorul aceluiași județ pot exista salturi care îi lasă pe cumpărători fără aer. Practic, în 2026, hectarul nu mai are un „preț de catalog”, ci un preț care se schimbă în funcție de fiecare avantaj mic: o deschidere mai bună, o formă mai ușor de lucrat, o proximitate față de canale, o zonă în care cultura „ține” constant.
Sudul țării a devenit, tot mai vizibil, o zonă de competiție. Acolo, terenurile considerate productive intră rapid pe radarul celor cu bugete mari, inclusiv investitori din afara României, iar negocierile tind să devină scurte și tăioase: cine poate plăti mai mult, închide. Cine ezită, rămâne pe margine.
În același timp, presiunea nu vine doar din „foamea” de achiziții. Costurile de producție apasă, datoriile se strâng, iar unii fermieri ajung în punctul în care vânzarea nu mai este o alegere strategică, ci o gură de oxigen. Aici se rupe, de fapt, tensiunea pieței: terenul trece din mână în mână, iar proprietatea locală riscă să se subțieze exact când miza devine mai mare.
Regiunile care trag piața în sus
La nivel național, cifra „medie” există, dar poate păcăli. În practică, ea nu surprinde adevărul din teren, unde unele zone urcă abrupt, iar altele rămân încă într-un registru mai accesibil. București–Ilfov continuă să fie percepută ca una dintre piețele scumpe, în timp ce estul țării apare, în multe cazuri, ca o variantă mai prietenoasă pentru bugete.
În județe unde agricultura are greutate, diferența dintre un hectar „simplu” și unul „cu avantaj” devine decisivă. Iar avantajul care separă rapid terenurile între ele e unul singur: apa. Irigațiile schimbă randamentul, schimbă riscul, schimbă inclusiv felul în care cumpărătorii acceptă să liciteze. De aici apar tranzacții care par, pentru unii, greu de crezut — până când văd câți sunt la coadă pentru aceeași bucată de pământ.
În 2025, prețul mediu de vânzare al hectarului de teren agricol, la nivel național, a fost de aproximativ 8.400 de euro, în creștere față de anul anterior. În județul Brăila, piața se mișcă, de regulă, în intervalul 8.500–10.000 de euro/hectar, însă există și diferențe care taie orice discuție despre „un singur preț”: parcelele irigabile ajung să fie vândute la peste 12.000 de euro/hectar, în timp ce alte terenuri, chiar din apropiere, pot coborî spre 6.000 de euro/hectar.