Am închis portiera încet și am rămas pe loc, cu mâinile pe lângă corp. Andrei a plecat în trombă, ridicând praf și pietriș. Pentru o clipă, liniștea a fost totală. Apoi au venit primii stropi de ploaie.
Am numărat până la zece.
Dubă neagră a apărut dintre copaci, exact cum stabilisem. Marcu a coborât primul, apoi Mihai, bodyguardul. N-am spus nimic. Doar am urcat și am tras aer adânc în piept.
„E gata?”, m-a întrebat Marcu.
Am dat din cap și i-am arătat telefonul.
Ploaia s-a pornit de-a binelea când am plecat din parcare. Nu ne-am grăbit. Aveam timp. Pentru prima dată după mulți ani, chiar aveam timp.
Opt luni. Atât îmi luase să văd clar. La început fuseseră doar vorbe urâte, apoi controlul banilor, apoi umilințele spuse pe un ton calm, de parcă erau normale. „Glumesc”, zicea. „Ești prea sensibilă.” Și eu îl credeam.
Până când au început să dispară bani.
Până când am găsit cerceii sub pat.
Până când mi-am dat seama că frica nu e iubire.
La secția de poliție din orașul cel mai apropiat, totul s-a mișcat repede. Înregistrările erau clare. Amenințări. Abandon. Abuz. Plus dovezile financiare strânse cu răbdare: transferuri, conturi ascunse, minciuni peste minciuni.
Andrei a ajuns acolo convins că are situația sub control. Întotdeauna fusese sigur pe el. A zâmbit când m-a văzut.
Zâmbetul i-a murit când a auzit prima înregistrare.
A doua.
A treia.
Când polițistul i-a spus să lase telefonul jos, a început să țipe. Exact cum știam că va face.
Eu am stat pe scaun și am privit. Nu cu ură. Cu liniște.
A doua zi, vestea a ajuns unde trebuia. Firma lui l-a suspendat. Ancheta financiară a început. Conturile au fost blocate. Pentru prima dată, Andrei nu mai controla nimic.
Eu m-am dus acasă.
Am deschis larg ferestrele. Am strâns lucrurile care chiar erau ale mele. Am aruncat ce nu mai avea rost. Cutia cu bijuterii am lăsat-o pe masă. Cerceii Ioanei i-am pus într-un plic și i-am predat ca probă.
Seara, am făcut un ceai și m-am așezat pe canapea. Ploaia bătea ușor în geam, dar nu mă mai speria.
Nu fusese ușor. N-a fost nici drept. Dar fusese necesar.
Unii oameni cred că puterea înseamnă să umilești. Să controlezi. Să sperii. Adevărul e că puterea adevărată e să pleci atunci când ți se spune că nu valorezi nimic.
Eu am plecat.
Și, pentru prima dată după mult timp, drumul din fața mea nu mai părea lung.