Pe bilet scria atât de simplu, încât durerea venea și mai tare:
„Doamnă, să nu vă supărați… dacă nu-l vreți pe bebe, eu îl vreau. Eu n-am mamă.”
Irina simți cum ceva se rupe definitiv în ea. Nu mai era loc de rațiune, de calcule, de frică. Doar un nod uriaș în gât și o apăsare în piept, exact acolo unde își petrecuse viața reparând inimile altora.
Se uită în jur, sperând să-l mai vadă pe băiat. Parcarea era aproape goală. Doar ploaia cădea mărunt, iar clinica își vedea de programările ei, ca și cum nimic nu se întâmpla.
Irina strânse biletul în pumn. Îl simțea ud de lacrimile ei.
Se așeză din nou în mașină, dar nu mai porni motorul. Mâna îi rămase pe burtă. Pentru prima dată nu cu teamă, ci cu o grijă caldă, protectoare.
— Iartă-mă…, șopti ea.
În minte îi reveni imaginea lui Radu, bărbatul care o lăsase când aflase de sarcină. „Nu sunt pregătit”, îi spusese. Ca și cum vreodată ești pregătit pe deplin pentru un copil.
Telefonul vibra. Recepția clinicii.
Irina îl privi câteva secunde, apoi îl opri. Își șterse fața, respiră adânc și porni mașina. Dar nu spre intrare. Ieși din parcare și se îndreptă fără să știe exact unde. Doar departe.
După câteva străzi, îl văzu din nou pe băiat. Stătea sub un copac, ud leoarcă, cu mâinile în buzunare.
Frână brusc.
— Hei… vino puțin, spuse ea, coborând geamul.
Băiatul se opri speriat, gata să fugă.
— Tu ai pus biletul?
El dădu din cap.
— Îmi pare rău… dacă v-am supărat…
Irina ieși din mașină și se apropie de el. Era slab, murdar, cu ochi mari și obosiți.
— Cum te cheamă?
— Andrei.
— Unde stai, Andrei?
Ridică din umeri.
Irina își desfăcu geanta, îi întinse o bancnotă de 50 de lei și apoi se opri. Nu asta conta.
— Ți-e foame?
Băiatul dădu din cap fără să vorbească.
Au mers la cea mai apropiată covrigărie. Andrei mânca cu poftă, iar Irina îl privea cu un amestec de durere și recunoștință. Dacă nu era el… dacă nu era biletul…
— Știi, spuse ea încet, copilul meu… rămâne cu mine.
Andrei zâmbi larg, cu dinți strâmbi, dar sinceri.
— Atunci o să fie bine, doamnă.
În acea seară, Irina nu s-a mai întors singură acasă. A sunat la protecția copilului, dar nu înainte de a se asigura că Andrei are unde dormi și ce mânca. A revenit zilele următoare, a vorbit cu asistenți sociali, a făcut drumuri, hârtii, nervi.
Nu a fost ușor.
Au urmat luni grele. Sarcina, judecata oamenilor, singurătatea, oboseala. Dar și ceva nou: sens.
După un an, Irina avea doi copii în viața ei. Un băiețel adoptat care îi spunea „mama” cu voce tremurată și un bebeluș care dormea liniștit în brațele ei.
Într-o seară, Andrei a scos din sertar un bilețel mototolit.
— Îl mai păstrezi?
Irina zâmbi și îl lipi pe frigider.
— E cel mai important bilet din viața mea.
Pentru că uneori, nu medicamentele sau banii salvează o viață. Ci un copil al străzii, un bilet scris strâmb și o inimă care a ales, în ultimul moment, să bată mai departe.