Nu glumea.
Mi-a spus suma calm, de parcă vorbea despre prețul unei frigidere second-hand. Când a repetat-o, am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Era mai mult decât făcea Ion într-un an. Mult mai mult.
– Și casa… – am murmurat. – Casa aia cu acoperișul căzut…
Andrei m-a privit atent, apoi a dat din cap.
– Ai făcut o alegere bună. Foarte bună.
Am plecat din garaj cu inima bătându-mi tare. În seara aceea n-am dormit. Mi se derulau în minte vorbele fratelui meu, râsul lui, felul în care mă privise de sus. Și chipul bunicului, cu mâinile lui murdare de ulei, mângâind capota mașinii ca pe un cal bătrân și credincios.
În următoarele săptămâni, totul s-a mișcat repede. Andrei m-a pus în legătură cu un colecționar din Cluj. Om serios, cu vorbă rară. A venit, a văzut mașina și n-a negociat aproape deloc. A scos actele, a scos banii. Lei, mulți lei.
Când am semnat, mi-au tremurat mâinile.
Cu banii aceia mi-am plătit toate datoriile. Mi-am renovat apartamentul, fără lux, dar curat și cald. Am pus bani deoparte. Și, pentru prima dată în viață, n-am mai trăit cu frica zilei de mâine.
Ion m-a sunat după vreo două luni.
– Elena… ai auzit? – vocea lui era obosită. – Casa… nu prea e bine. Ne-a costat o grămadă. Acoperișul, soba, ferestrele… ne-am împrumutat.
– Îmi pare rău, – am spus sincer.
– Păi… dacă ai putea să ne ajuți puțin… cu niște bani…
Am închis ochii.
– Nu pot, Ioane.
A tăcut. Apoi a mormăit ceva și a închis.
N-am simțit nici bucurie, nici răzbunare. Doar liniște.
Într-o duminică, am mers la cimitir. Am aprins o lumânare la mormântul bunicului și am zâmbit.
– Ai avut dreptate, – i-am spus încet. – Inima nu ruginește dacă o pornești din când în când.
Am plecat cu spatele drept. Pentru prima dată, simțeam că viața mea era, în sfârșit, a mea.