M-am întors spre masă fără grabă. Inima nu-mi bătea mai tare decât de obicei. De mult timp mă pregătisem pentru clipa asta, chiar dacă nu știam exact când va veni.
— Vă rog puțină atenție, am spus calm.
Râsetele s-au stins încet. Cineva a oftat deranjat. Altcineva a mai luat o înghițitură de șampanie, convins că urmează vreo urare banală de bătrână.
— Înainte să continuăm petrecerea, vreau să vă spun ceva important, am continuat eu. Nu o să dureze mult.
Andrei s-a lăsat pe spate pe scaun, cu un zâmbet ironic. Nora lui își butona telefonul. Fetița se uita la mine curioasă.
— Casa asta, am spus rar, să audă toți, nu este doar locul unde vă adunați la mâncare și băutură. Este casa mea. A mea și a soțului meu, Dumnezeu să-l odihnească.
Am văzut cum câteva sprâncene s-au ridicat. Unchiul din capul mesei a ridicat privirea din farfurie.
— Mulți dintre voi știți că, de ani buni, eu am întreținut această gospodărie singură. Am plătit toate facturile, impozitele, reparațiile. Din pensia mea. Fără ajutor.
Andrei a râs scurt.
— Mamă, iar începi?
Nu m-am oprit.
— Acum doi ani, am făcut un act la notar. L-am făcut liniștită, cu mintea limpede. Am trecut casa și terenul pe numele meu, clar și definitiv. Și tot atunci am stabilit ce se va întâmpla mai departe.
În cameră s-a făcut liniște. Se auzea doar trosnitul lemnelor în sobă.
— Am decis ca, după mine, casa să nu rămână nimănui care mă tratează ca pe o slugă. Nici cu glume, nici „în joacă”.
Nora a ridicat brusc capul.
— Ce vrei să spui?
Am scos din sertarul bufetului un plic gros, alb.
— Aici sunt copiile după acte. Testamentul și notificarea de evacuare.
Un murmur a trecut prin încăpere.
— Începând de mâine, am spus clar, Andrei și familia lui nu mai au niciun drept asupra acestei case. Aveți la dispoziție treizeci de zile să vă găsiți alt loc.
Andrei s-a ridicat brusc în picioare.
— E o glumă proastă! După ce ne-ai chemat aici?!
— Nu eu v-am chemat. Voi ați venit, ca în fiecare an, convinși că eu sunt doar bucătăreasa și menajera voastră.
Nora a început să plângă. Cineva a murmurat că „nu se face așa ceva de Anul Nou”. Altcineva a încercat să mă convingă să „mă mai gândesc”.
— M-am gândit destul, am spus. Ani de zile.
Am luat mătura de lângă perete și am așezat-o încet lângă ușă.
— Uite, asta e mătura. Locul ei e aici. Al meu nu mai e la picioarele nimănui.
Nimeni n-a mai râs.
În noaptea aceea, oaspeții au plecat mai devreme ca niciodată. Unii fără să-și ia rămas-bun. Alții cu capul plecat.
Eu am rămas în prag, cu liniștea întorcându-se încet în casă. Am stins luminile, am mai pus un lemn pe foc și m-am așezat pe scaun.
Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că Anul Nou chiar începe pentru mine.