Am rămas câteva secunde fără să spun nimic, cu mâinile murdare de ulei sprijinite pe marginea capotei.
În service era liniște.
Doar vântul și câteva păsări care se roteau pe cer.
— N-am obiceiul să lucrez pe datorie, am spus încet.
Am piese de plătit, chirie, facturi.
Elena a dat din cap.
Nu m-a contrazis.
— Înțeleg, a spus.
Dacă aș avea altă variantă, n-aș fi ajuns aici.
A scos din buzunar o hârtie mototolită.
O foaie cu traseul cursei.
Transporta medicamente.
Pentru un spital din vestul țării.
— Dacă nu ajung până dimineață, pierd contractul.
Și nu mai prind altul.
Am privit camionul.
Nu era nou, dar era bine întreținut.
Și Elena… nu părea genul care minte.
Am oftat.
— Lasă camionul aici. Mă apuc de el.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi, dar nu a plâns.
Doar a strâns buzele și a dat din cap.
— O să vă plătesc, jur. Cumva.
Am lucrat până târziu în noapte.
Am schimbat radiatorul, am curățat tot, am verificat furtunele de două ori.
Pe la trei dimineața, motorul a pornit ca nou.
Elena a urcat în cabină, iar înainte să plece, a coborât din nou.
— Diego… n-am bani acum.
Dar o să mă întorc.
Am zâmbit obosit.
— Drum bun. Ai grijă.
A plecat în noapte, iar eu am rămas cu service-ul gol și cu gândul că, probabil, nu o voi mai vedea niciodată.
Au trecut trei luni.
Viața și-a urmat cursul.
Reparații, clienți, zile bune și zile proaste.
Într-o dimineață, o coloană de camioane a oprit în fața atelierului.
Vreo șase bucăți, toate curate, toate cu logo-uri mari pe uși.
Din primul a coborât Elena.
Dar nu mai purta salopetă murdară.
Avea o cămașă simplă, curată, și o privire sigură.
— Bună, Diego.
Am rămas mut.
— Am venit să plătesc.
A făcut un semn, iar un bărbat a coborât din spate cu un plic gros.
— Aici sunt 20.000 de lei.
— Ce-i asta?! am întrebat șocat.
— Compania mea, a spus calm.
După cursa aia, spitalul m-a recomandat.
Am primit contracte mari.
Mi-am deschis firmă de transport.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Și… de ce atâta?
Elena a zâmbit.
— Pentru că, în noaptea aia, n-ai reparat doar un camion.
Ai reparat viața cuiva.
Mi-a întins mâna.
— Vreau să fii mecanicul nostru principal.
Am strâns mâna ei, cu ochii umezi.
În ziua aia, am înțeles ceva simplu.
Uneori, plata nu vine în bani pe loc.
Vine mai târziu.
Și vine mai mare decât ți-ai imaginat vreodată.