Și a doua zi dimineață, pentru prima dată după trei ani, alarma de la ora nouă a sunat… iar eu n-am mai întins mâna spre telefon. Am stat pe marginea patului, cu papucii moi sub tălpi, ascultând liniștea din casă. O liniște grea, dar altfel decât de obicei. Nu mai era liniștea omului care așteaptă un „mulțumesc”, o vizită, un semn. Era liniștea cuiva care tocmai a închis o ușă și nu știe ce e dincolo, dar simte că trebuie să facă pasul.
Telefonul a început să vibreze abia pe la prânz. Mai întâi Mihai: „Mamă, credeam că ai uitat.” Apoi, după o oră: „Mamă, răspunde.” Pe seară, mesajul s-a schimbat: „E urgent. Sună-mă.”
Eu eram în bucătărie, turnam ciorbă fierbinte într-un bol, cu radio-ul vechi cântând încet. Așa mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise tihna asta simplă, în care nu alergam să fac pe plac, nu mă străduiam să merit atenție. M-am așezat la masă, am mâncat încet, ca un om care își aduce aminte că are dreptul să respire.
Abia a doua zi am răspuns la telefon.
— Mamă, ce se întâmplă? a întrebat Mihai, fără salut, fără nimic.
— Nimic, dragul meu. Doar că m-am hotărât să opresc ajutorul. Am nevoie de banii ăia… pentru mine.
S-a lăsat o tăcere lungă, ca un ecou care nu voia să se stingă.
— Dar… avem rate, știi bine. Și facturi. Și copiii…
— Știu. Și eu am nevoile mele. Și viața mea.
Apoi, ceva în vocea lui s-a schimbat. Nu era supărare. Era uimire. Ca și cum n-ar mai fi vorbit cu mama lui, ci cu o străină.
— Bine, a zis scurt. Fă cum vrei.
A închis fără să spună „pa”.
În zilele următoare, telefonul meu a fost când mut, când asurzitor. Mesaje lungi de la nora mea, reproșuri, cuvinte aruncate ca pietre: că sunt egoistă, că mă gândesc doar la mine, că ei au sacrificat atâtea. Eu citeam și, pentru prima dată în viață, nu simțeam vină. Simțeam o liniște ciudată, aproape dulce.
Apoi, într-o după-amiază, pe când ieșeam din magazin cu o plasă mică de cumpărături, am auzit:
— Doamnă Maria?
Era o vecină mai tânără, Cristina, pe care o știam doar din vedere. Mi-a zâmbit larg.
— Am vrut să vă zic că v-am văzut aseară pe banca din fața blocului, stând la povești cu doamna Ileana. V-a prins bine aerul, să știți!
Și atunci am realizat că, de trei ani, nu mai stătusem niciodată la povești cu vecinii. Mă ascunsesem în casă, în grijile mele, în rușinea mea că îmi cumpăr dragostea propriului copil.
În aceeași seară, m-am dus iar pe bancă. Doamna Ileana mi-a adus semințe, domnul Sandu a venit cu un pahar de socată. Am râs mai mult decât râsesem într-un an întreg. M-am simțit… om.
Când m-am întors acasă, am găsit în fața ușii un plic. Scrisul lui Mihai.
„Mamă, nu știu ce ai de gând cu viața ta, dar ai creat un haos aici. Copiii te plâng, eu nu știu ce să le spun. N-am nevoie de morală, doar de bani. Să ne ajuți, că ești mama mea.”
Am citit de trei ori. Și am simțit cum ceva, o rană veche, se închide încet, ca o cusătură care în sfârșit prinde.
I-am răspuns scurt:
„Vă pot ajuta cu dragoste, nu cu bani. Ușa mea e deschisă. Portofelul nu.”
Apoi am stins lumina și m-am culcat cu un zâmbet mic, dar adevărat. Nu de răzbunare, ci de eliberare.
În săptămânile care au urmat, am început să merg la plimbare prin parc, să tricotez pentru copiii de la biserică, să citesc cărțile pe care le tot amânasem. Am pus deoparte bani pentru un control medical, pentru o pereche nouă de pantofi, pentru o excursie scurtă la Sibiu, unde voiam de ani de zile să ajung.
Și, încet-încet, Mihai a tăcut.
Până într-o dimineață, când a apărut la ușa mea cu ochii roșii și cu cei doi copii după el. N-a spus nimic. Doar s-a așezat pe scaun și a început să plângă.
— Mamă… n-am știut că te rănim.
A fost prima dată, după mult timp, când l-am simțit iar copilul meu. Nu bărbatul care îmi cere bani, ci băiatul pe care îl țineam în brațe pe vremuri.
L-am îmbrățișat și i-am zis:
— Nu banii ne despart, Mihai. Ci ce credem că trebuie să cumpărăm cu ei.
În ziua aceea am mâncat toți trei supă de pui și am povestit ca altădată. Și pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit din nou mamă. Fără obligații. Fără teamă. Doar mamă.
Așa mi-am dat seama că uneori, ca să câștigi înapoi dragostea, trebuie mai întâi să renunți la ceea ce o ținea captivă.
Iar eu, la 75 de ani, în sfârșit m-am eliberat.