: „Orice ai vedea mâine… să taci.”

…și, pe măsură ce se apropia, simțeam cum tot aerul din capelă se îngreunează, ca și cum pereții s-ar fi strâns peste noi.

S-a oprit la câțiva pași de sicriul mamei și m-a privit direct. O privire care m-a zguduit, pentru că nu era ostilă, nici triumfătoare. Era… dureroasă. Ca și cum și ea ar fi ajuns aici fără voia ei.

Tata își ascundea fața în palme, iar eu am simțit cum mi se taie picioarele.

Femeia — sora mea, de fapt — a inspirat adânc și a spus cu o voce caldă, dar nesigură:

„Eu sunt Ana.”

Numele ei m-a lovit mai tare decât orice. Simplu, românesc, fără mister. Ana. O fată care, până în acel moment, pentru mine nu exista.

Lumea murmură ca un stup de albine. Preotul încercă să facă liniște, dar nimeni nu-l mai asculta.

Ana a făcut un pas spre mine.
Am făcut, fără să vreau, un pas înapoi.

— Nu am venit să cer nimic, a continuat ea. Nu am venit să fac scandal. Am venit doar… pentru ea.

A întors capul spre sicriul mamei mele.

Un fior m-a străbătut.
Ce putea avea ea cu mama mea?

Tata a tresărit și s-a ridicat. A vrut să spună ceva, dar vocea nu i-a ieșit.

Ana a continuat:

— Am aflat adevărul abia acum două săptămâni. Am căutat metode să vorbesc cu voi, dar n-am știut cum. Apoi… am aflat că a murit. Și… am venit.

Se auzeau lacrimi amestecate cu respirații tăiate prin sală. Oamenii nu mai știau dacă asistă la o dramă de familie sau la o dezvăluire istorică.

Eu simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare.

— Ce adevăr? am reușit să întreb, cu o voce subțire.

Ana m-a privit direct.

— Că tatăl tău e și tatăl meu. Și că mama ta… știa.

M-a cuprins o amețeală scurtă. Dacă nu m-aș fi ținut de marginea băncii, aș fi căzut.

Tata a început să plângă. Nu țipete, nu suspine puternice. O plângere surdă, vinovată, ca un om care poartă ceva greu de prea mult timp.

Ana a pășit mai aproape.

— Mama ta m-a căutat acum câteva luni, a spus ea. A venit la mine acasă, în Brașov. Mi-a spus că e bolnavă. Că nu mai are timp. Și că… ar vrea să ne întâlnim cândva. Pe toate trei.

Cuvintele ei au tăiat aerul ca o sabie.

Mama mea?
A mers la ea?
Singură?

Ana a continuat, cu lacrimi în ochi:

— Mi-a spus că nu e vina nimănui, că lumea era altfel atunci și că tata… nu a știut cum să repare. Dar ea a încercat. A vrut să îndrepte lucrurile.

Simțeam cum mi se strânge gâtul.
Mama mea, cea atât de tăcută și elegantă, purta în ea un secret uriaș… și totuși găsise puterea să își dorească împăcare.

Tata a căzut în genunchi lângă bancă, cu mâinile la piept.

— Iartă-mă… a șoptit. Iartă-mă pe amândouă…

Ana s-a aplecat puțin spre el.
Eu am rămas nemișcată.

Nu știam ce să simt. Durere? Trădare? Furie?
Sau recunoștință pentru că aflam, în sfârșit, adevărul?

Ana s-a întors spre mine.

— Dacă vrei… putem vorbi altă dată. Nu trebuie acum. Pot pleca. Dar… voiam doar să știi că n-am venit pentru bani. Nici pentru testament. Am venit doar pentru că mama ta m-a rugat să nu rămân cu regretul ăsta.

Am simțit cum îmi tremură buzele.

În toată agitația, preotul a cerut liniște, dar nimeni nu-l asculta.
Lumea trăia o altă slujbă — una a adevărului ascuns.

Ana a făcut un pas spre ușă.

— Plec, a spus.

În secunda aia, am simțit o voce care urla în mine:
„Nu o lăsa să plece așa.”

Am inspirat, am făcut un pas în față și am spus:

— Ana… rămâi.

Toată sala a amuțit.

Ana s-a întors către mine, cu ochii umezi.

— Te rog… rămâi, am repetat. Dacă mama a vrut să fim împreună… atunci măcar azi să-i respectăm dorința.

Tata a izbucnit din nou în plâns.
Ana a clătinat din cap, încercând să-și tragă sufletul.

A venit spre mine.
S-a oprit la jumătate de metru.

— N-am vrut să intru așa în viața ta, a spus ea.

Am înghițit în sec.

— Poate că n-ai ales ziua.
Dar ai ales să spui adevărul.
Și asta… contează.

Am întins mâna.

Ana a privit-o o secundă lungă, apoi a prins-o, strângând-o cu o forță caldă și tremurată.

Sala a început să suspine. Unii plângeau, alții își ștergeau ochii în tăcere.

Pentru prima dată, nu m-am mai simțit singură în haosul ăla.

Eram două.
Două fiice ale aceleiași povești.
Două femei care abia acum își aflau jumătatea lipsă.

Și, în timp ce prindeam mâna Anei, am simțit — pentru prima dată în acea zi grea — că mama, undeva, poate zâmbea.

Nu pentru că testamentul ei crease scandal.
Ci pentru că, în sfârșit, ne găsisem una pe cealaltă.