…dar nu am răspuns. Pentru prima dată în viața mea, liniștea mea era mai importantă decât scandalul lor. Telefonul vibra întruna, dar eu îl pusesem pe modul silențios și îl trântisem pe noptieră, ca să nu-l mai văd. Mă uitam fix la tavan, cu ochii mari, încă incapabilă să procesez cum familia mea — oamenii pentru care muncisem, pentru care renunțasem la atâtea — se întorseseră împotriva mea cu o asemenea ușurință.
Dimineața m-am trezit cu ochii umflați, dar cu mintea limpede. Nicio urmă de îndoială. Am coborât scările, iar mama și tata stăteau la masă, în tăcere. Caféaua fierbea în ibric, dar plutea o răceală în aer de parcă eram niște străini care tocmai se întâlniseră la un ghișeu.
— Elena… a început tata, cu o voce moale, aproape vinovată.
— Nu-ți face griji, am spus eu. Azi mă duc la bancă. Și la primărie. Și la notariat. Îmi scot numele din absolut tot.
Am văzut cum mama, care își ținea mâinile împreunate pe farfurie, a înlemnit. Poate pentru prima dată a realizat ce spusese în mesajul din noaptea trecută. Dar orgoliul nu o lăsa să dea înapoi.
— Bine, a zis ea, împingând farfuria puțin mai în față. Fă cum crezi.
Și asta a fost. Nici scuze, nici explicații. Nimic.
Am plecat din casă cu rucsacul în spate și cu un nod în gât, dar cu pași hotărâți. În autobuzul spre centru, mă gândeam la toate sacrificiile făcute pentru ei. La orele suplimentare lucrate ca să plătim ratele. La serile în care învățam până cădeam lată, doar ca să mai am timp să fac cina pentru toți. La momentele în care mi-am înghițit cuvintele, doar ca să evit un conflict.
Și iată-mă acum, pregătită să rup totul.
La bancă, funcționara m-a recunoscut. De câte ori venisem cu mama să refinanțăm ceva, să schimbăm o rată, să explicăm o întârziere… eram mereu eu cea care vorbea, nu ea. De data asta, aveam alt ton.
— Vreau să scot numele meu de pe toate împrumuturile familiei. Și vreau o listă completă cu tot ce apare semnat de mine.
Femeia m-a privit câteva secunde, ca și cum s-ar fi întrebat dacă sunt sigură.
— Sunteți conștientă că unele dintre ele nu pot fi menținute fără un garant?
— Perfect conștientă, am spus. Nu mai garantez nimic pentru nimeni.
Când am ieșit din bancă, telefonul vibra din nou: 47 de mesaje noi.
„Elena, ce faci?”
„Tu ai idee în ce ne bagi?”
„Nu te mai prosti!”
„Hai acasă să vorbim!”
„Ești nebună?!”
Nimeni n-a trimis: „Îmi pare rău.”
Nimeni n-a spus: „Nu meritai asta.”
Nimeni n-a întrebat dacă sunt bine.
La primărie și la notariat, totul a mers la fel de repede. Cu fiecare semnătură, simțeam cum se rupe câte o bucată din greutatea pe care o cărasem ani întregi. Ca și cum în sfârșit îmi dădeam voie să respir.
Pe la prânz, mergeam pe trotuar cu mapa plină de acte, iar soarele îmi încălzea obrajii. Pentru prima dată după mult timp, simțeam o libertate ciudată, aproape sperietoare, dar frumoasă. Ca un început nou, neașteptat.
Atunci mi-a sunat telefonul. Era Larisa.
Am răspuns.
— Spune, i-am zis.
Vocea ei era altfel decât mă așteptam: nu furioasă, nu ironică… ci panicată.
— Elena… mama a început să plângă. Tata e supărat. Au zis că exagerezi. Te rog, nu ne lăsa în aer cu ratele. Și Ovidiu… mă rog, nu a vrut să-ți facă rău.
M-am oprit pe marginea trotuarului și, pentru prima dată în zilele acelea, am zâmbit. Nu de bucurie. De claritate.
— Larisa, i-am răspuns calm, nu mă mai interesează scuzele voastre întârziate. Nu eu v-am aruncat tortul pe jos. Nu eu am râs. Nu eu v-am dat afară din viața mea. Voi ați făcut asta.
A tăcut.
— Eu doar v-am luat în serios, am continuat. Exact cum mi-ați cerut.
Și am închis.
Acele acte, pe care le strângeam la piept în timp ce mergeam mai departe, nu erau doar hârtii. Erau libertate. Erau începutul unei vieți în care nu mai eram sacrificiul familiei, fata „bună la toate”, ci o femeie adultă care își alege singură drumul.
Știam că mă așteaptă o perioadă grea, plină de schimbări. Dar pentru prima dată, acele schimbări nu mă speriau.
Pentru prima dată, schimbările erau ale mele.