M-am dat câțiva pași înapoi, simțind cum îmi fug picioarele. Perdeaua tremura în mâna mea. Nu-mi venea să cred că omul cu care împărțeam aceeași masă, aceeași casă, același pat… punea la cale așa ceva. O poliță? Transferată pe ascuns? Era vorba despre banii mei? Despre ceva ce semnasem împreună? Sau voia să mă lase pe drumuri?
Mi-am mușcat buzele ca să nu scot niciun sunet. Gândurile îmi alergau prin minte ca niște cai scăpați din grajd. De ce? De ce eu? Ce l-a împins să ajungă aici?
Un clinchet metalic a spart liniștea. Falsul medic își închise servieta și spuse:
— „Chemați-o. E momentul.”
Inima mi-a sărit în gât. Știam că, dacă mă găseau acolo, nu aveam nicio șansă. Dar exact atunci, din lateral, mâna asistentei a tras de perdea și m-a făcut semn să o urmez. Am mers în vârful picioarelor, aproape plângând de teamă. M-a condus într-o mică sală de pansamente.
— „Doamnă, trebuie să plecați imediat. Dar fără să vă arătați șocul. Mergeți la recepție, spuneți că s-a schimbat programarea și că reveniți mâine. Ieșiți din spital ca și cum nimic nu s-a întâmplat”, mi-a spus ea.
— „Dar… de ce face asta? Ce vrea? Ce e cu polița?”
Fata m-a privit o secundă, ezitând.
— „E vorba de o poliță de viață. Pe numele dumneavoastră. Și de o datorie mare pe care el o are. Dacă ar semna cineva în locul dumneavoastră… ar fi foarte convenabil pentru ei.”
M-am simțit de parcă cineva îmi smulsese sufletul cu totul. Aerul din camera mică devenise prea greu. Dănuț… omul cu care făcusem nuntă acum șapte ani…
— „Dar cum ați aflat?” am întrebat abia șoptit.
— „Lucrez aici de puțin timp, dar îl știu pe omul cu halatul alb. Nu e medic. A încercat și în alte cazuri. M-am prins când am văzut numele dumneavoastră și dosarul. Știam că urmează ceva urât.”
Cuvintele ei mi-au tremurat în urechi minute bune.
Am ieșit din spital cu pas rar, dar sigur. Încercam să-mi țin lacrimile sub control. Afară, frigul de februarie din Iași îmi tăia obrajii, dar nici nu-l simțeam. În capul meu se derula aceeași întrebare: Cum a putut să-mi facă una ca asta?
Am ajuns acasă tremurând. Am aprins lumina din bucătărie, iar casa părea brusc un loc străin. Ca și cum nu-mi mai aparținea. Ca și cum, odată cu trădarea lui, ceva din mine se rupsese definitiv.
M-am așezat la masă și am început să caut printre acte. Polițe, contracte, extrase. Cu fiecare pagină, inima îmi bătea mai tare. Și atunci am văzut. Polița de viață era pe numele meu, dar beneficiarul… nu mai eram eu sau familia mea. Era schimbată. Pe numele lui Dănuț. Modificare făcută cu două luni în urmă.
Am închis ochii. M-am rugat să fie o greșeală. Dar nu era.
În acel moment, în liniștea casei, am înțeles că soțul meu, omul pe care-l iubeam și în care avusesem încredere, nu mă vedea ca pe partenera lui… ci ca pe o sursă de bani.
Mi-am șters lacrimile și am simțit cum, în locul durerii, se ridică încet ceva nou: hotărâre.
A doua zi dimineață, am mers direct la poliție. Am povestit tot, de la telefonul fals până la dialogul dintre el și impostor. Asistenta a confirmat tot ce văzuse. Spitalul a recunoscut că bărbatul nu era medic. Și, pentru prima dată după multe ore, am simțit că nu mai sunt singură.
Câteva zile mai târziu, Dănuț a fost săltat de polițiști chiar din fața blocului. A rămas înmărmurit când m-a văzut. Probabil nu se așteptase niciodată să-l înfrunt.
— „De ce, Dănuț?”, l-am întrebat. „De ce ai vrut să mă vinzi pentru niște bani?”
N-a răspuns. Și cred că nici nu exista un răspuns care să repare ceva.
Când mașina de poliție a plecat, am simțit cum aerul rece îmi umple pieptul. Nu eram fericită. Nu eram răzbunată. Eram doar liberă.
Și libertatea, după atâta minciună… e cel mai mare câștig.