Când preotul a început rugăciunea, liniștea s-a așternut peste capelă ca o pătură grea. Victoria încă mă privea, încercând să descifreze de ce nu reactionasem. Ea se hrănea cu reacțiile mele, cu rușinea mea, cu tăcerile mele jenate. Dar în ziua aia… nu-i mai ofeream nimic.
A dat din gene, iritată. Prima ei neliniște. Prima mică, minusculă crăpătură.
Am simțit-o ca pe un semn.
După slujbă, lumea a început să iasă încet, cu pași moi, cu capetele aplecate. Eu am rămas în spate, lângă sicriu. Ar fi trebuit să plâng, să mă agăț de marginea lui, să strig, să mă simt pierdută. Dar simțeam doar o hotărâre rece, limpede, sculptată în durerea mea.
Tata nu și-ar fi vrut fetele certate. Știam asta. Dar nici nu m-ar fi lăsat să fiu călcată în picioare o viață întreagă.
Am atins sicriul ușor, cu vârful degetelor.
„Tată… acum, în sfârșit, nu mai tac.”
Când m-am întors, Victoria era în ușă, cu telefonul în mână, dându-și ochii peste cap către verii noștri. Îi imita rochia unei mătuși, râdea, se asigura că toți o privesc. Avea nevoie de atenție ca de aer.
Apoi m-a zărit venind spre ea. Și pentru prima dată, nu a mai zâmbit.
„Ce te uiți așa?” a întrebat, ridicând o sprânceană.
„Așteaptă două minute”, i-am răspuns simplu.
Tonul meu calm a făcut-o să clipească mirată. A încercat să râdă, dar i-a ieșit un sunet scurt, fals.
Afara, lângă scările bisericii, oamenii încă vorbeau în șoaptă. Mama era sprijinită de cumnatul nostru, privindu-mă cu ochi roșii, adânci. Ea știa că între mine și Victoria nu fusese pace niciodată, dar nu știa cât de departe merseseră lucrurile.
Apoi telefonul Victoriei a vibrat.
Și încă o dată.
Și încă o dată.
Ea a scos mobilul, iritată. A deblocat ecranul. S-a oprit.
A încremenit.
„Ce…? Ce-i asta?” vocea i-a tremurat.
Era prima dată în viață când auzeam tremur în vocea ei.
Pe ecran era un email oficial de la HÉLOÏSE, cu antetul brandului, notificând-o că angajarea ei este încheiată cu efect imediat, că accesul la toate platformele interne i-a fost restricționat, că proiectele în derulare au fost preluate de altcineva.
„Asta nu e real… e o greșeală… e o glumă proastă…”, bâlbâia ea, apăsând frenetic ecranul.
Oamenii au început să observe schimbarea. Două mătuși au ridicat sprâncenele. Verișorii noștri s-au apropiat discret.
Victoria a ridicat privirea spre mine, cu o furie amestecată cu panică.
„Elena… tu ai făcut asta? Tu? Spune-mi că nu e adevărat!”
Am inspirat adânc.
„Eu sunt fondatoarea. Eu sunt HÉLOÏSE.”
Cuvintele au căzut peste ea ca o lespede. A făcut un pas în spate, lovindu-se de balustradă. Oamenii au început să murmure, uimiți. Mama și-a dus mâna la gură.
„Nu… nu ai cum… tu? TU?” a repetat, pierzându-și glasul.
„Ani de zile m-ai făcut de râs. M-ai umilit. Ai crezut că sunt nimeni. Ai crezut că pot duce toată viața povara ta. Dar nu mai pot. Și nu mai vreau.”
Respira greu, ca și cum aerul din jurul ei se îngustase.
„Asta e răzbunare?” a șuierat ea.
„Nu. Asta e consecință.”
S-a uitat în jur, căutând sprijin. Dar oamenii nu mai vedeau doar modelul strălucitor de pe podiumuri. O vedeau acum pe femeia care își insultase propria soră la înmormântarea tatălui ei.
„O să mă distrugi…” a șoptit ea.
„Nu, Victoria. Tu te-ai distrus singură. Eu doar am încetat să te mai protejez.”
A izbucnit în plâns — un plâns urât, scăpat de sub control, pe care nici măcar ea nu l-a putut opri. Pentru prima dată, masca ei perfectă s-a spart.
Am făcut un pas spre ea și, în loc să mă bucur, m-a cuprins o liniște grea, ca atunci când se termină o furtună.
„Poți să începi din nou”, i-am spus încet. „Dar nu pe spinarea altora. Și nu pe a mea.”
A ridicat privirea spre mine — pierdută, mică, neputincioasă. Așa cum mă simțisem eu ani la rând în fața ei.
Dar eu nu mai eram aceea.
M-am întors către mașina mea, iar aerul rece de afară mi-a umplut pieptul cu o libertate pe care nu o mai simțisem de o viață.
Tata ar fi fost mândru.
Și pentru prima dată, nu am mai simțit frică.
Am simțit… începutul.
Un început al meu, fără umilințe, fără tăceri, fără rolul de „sora mai mică, bună de luat peste picior”.
În sfârșit eram eu.
Și în sfârșit eram liberă.