Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet peste liniștea din sufragerie. Eu am rămas înmărmurită, cu mâinile pe șorț, neștiind dacă să mă apropii sau să mă retrag. Fiica noastră îl privea cu ochii mari, plini de lacrimi, incapabilă să înțeleagă ce greșeală ar fi putut face.
Soțul meu a strâns pumnii, iar vocea lui, deși tremurată, purta greutatea unei amintiri pe care nu voia să o reînvie:
— Omul acesta… omul acesta a distrus o familie. A furat, a mințit și a rănit oameni pe care îi știam! Eu nu vreau să-l văd în casa mea!
Tăcerea care a urmat a fost mai apăsătoare decât orice strigăt. Fiica noastră s-a uitat rând pe rând la noi, apoi la el. În privirea ei se amestecau furia și durerea.
— Tată, poate te înșeli… Poate că e altcineva, nu el!
Dar bărbatul nu a contrazis. S-a uitat drept în ochii soțului și a spus doar atât:
— Știu ce crezi despre mine. Și știu ce am făcut. Dar nu mai sunt același om.
Îmi simțeam inima bătând nebunește. M-am așezat pe scaun, pentru că picioarele nu mă mai țineau. Amintirile din trecut, poveștile despre scandaluri și înșelătorii care circulaseră prin oraș acum câțiva ani, începeau să prindă contur. Era vorba despre o afacere murdară, oameni înșelați, datorii și familii distruse. Și soțul meu fusese unul dintre cei afectați.
Fiica noastră, însă, nu știa nimic. Crescuse într-o bulă de protecție, iar noi ne străduisem mereu să o ferim de urmele acelui trecut.
— El nu e doar un băiat oarecare, — a spus soțul, aproape șoptind, dar cu o intensitate care ne-a făcut pe toți să tresărim. — El este cel care mi-a ruinat un prieten, care a adus rușine asupra oamenilor din satul nostru. Cum să-l primesc acum ca ginere?
Fiica și-a dus mâinile la față și a izbucnit în plâns. Lacrimile îi curgeau șiroaie, iar bărbatul, neclintit, a rămas lângă ea. N-a făcut niciun pas spre mine sau spre soțul meu. Doar a spus:
— Am greșit, dar am plătit pentru tot. Nu cer iertare de la dumneavoastră, ci doar o șansă să-i arăt ei că sunt alt om.
În acel moment, am simțit cum în mine se dă o luptă. Ca mamă, voiam să-mi văd copilul fericit. Ca soție, îmi doream să nu trădez rănile soțului meu. Iar ca femeie, nu puteam să nu observ curajul cu care acest om își recunoștea trecutul.
Soțul meu a lovit cu pumnul în masă.
— Afară! Afară din casa mea, înainte să se termine rău!
Fiica a țipat, disperată:
— Nu! Eu plec cu el, dacă trebuie!
Și atunci, pentru prima dată, mi-am găsit vocea.
— Opriți-vă amândoi! — am strigat, ridicându-mă în picioare. — Nu așa se rezolvă nimic!
Am simțit că în aer se rupe ceva. Ca o ață prea întinsă, gata să plesnească. În cultura noastră, am învățat mereu că familia trebuie să stea împreună, să treacă peste necazuri la aceeași masă, oricât de greu ar fi. Așa se făcea pe vremuri, în satele noastre: se puneau pe masă durerile, se spunea adevărul, apoi se judeca împreună.
M-am uitat la soțul meu.
— Ai dreptate să fii supărat. Și poate că nici eu nu l-aș fi primit, dacă l-aș fi întâlnit altfel. Dar gândește-te: dacă îl alungăm acum, nu ne pierdem doar fata, ci și șansa de a ști adevărul până la capăt.
Lacrimile fiicei s-au oprit pentru o clipă. Se uita la mine cu recunoștință. Bărbatul a rămas tăcut, dar ochii lui spuneau tot.
Soțul meu, încă furios, și-a trecut mâna prin păr și s-a așezat greu pe scaun. Respira adânc, ca și cum purta pe umeri toată greutatea lumii. Apoi a ridicat privirea spre bărbat:
— Ai cinci minute. Spune-ne tot. Dacă minți, nu mai ai ce căuta niciodată pe aici.
Și atunci, cu vocea frântă, dar fermă, bărbatul a început să-și spună povestea. A recunoscut fiecare greșeală, fiecare pas greșit, fiecare om rănit. A povestit despre anii pierduți, despre rușinea trăită și despre încercarea de a se ridica din nou.
Nu știu dacă în acel moment soțul meu l-a iertat. Dar știu că ceva s-a schimbat. Pentru că, în loc să se ridice și să-l alunge, a rămas pe loc. A ascultat până la capăt.
Iar fiica noastră, cu lacrimile șterse, a spus doar atât:
— Tată, eu îl iubesc.
În liniștea aceea grea, am înțeles toți trei același lucru: că drumul de acum înainte nu va fi ușor, dar va trebui parcurs împreună.
Și poate, la fel ca în poveștile din satele noastre, unde chiar și cei mai mari dușmani ajungeau uneori să bea o cană de vin împreună, și aici urma să se scrie o altă poveste — una despre greșeli, iertare și speranța că oamenii pot renaște din propriul trecut.