M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește. În spatele meu stătea o bătrână îmbrăcată în negru, cu un batic alb pe cap, sprijinită într-un baston vechi. Privirea ei pătrunzătoare părea să știe mai multe despre mine decât aș fi vrut să las la vedere.
„Fiule,” a spus ea cu o voce domoală, „nu ești singur aici.”
Am încremenit. Nu o mai văzusem niciodată. Totuși, tonul ei era plin de o liniște care îmi alina sufletul.
„Cine sunteți?” am întrebat, abia șoptind.
Bătrâna s-a apropiat încet și s-a așezat pe banca de piatră de lângă mormânt. „Am fost vecină cu părinții soției tale. O știu de când era copil. Și eu am pierdut pe cineva drag, acum mulți ani. De aceea vin des pe aici. Dar astăzi… am simțit că trebuie să fiu aici pentru tine.”
Am rămas tăcut. Vântul aducea miros de pământ ud și de iarbă proaspăt tăiată. Fiecare cuvânt al femeii cădea peste mine ca o binecuvântare.
„Știi,” a continuat ea, „dragostea adevărată nu se șterge. Nici moartea nu o poate învinge. Dar dragostea nu e menită să fie lanț, ci punte. Dacă ea te-a iubit cu adevărat, atunci nu ar vrea să rămâi prizonier în amintire. Ar vrea să mergi mai departe.”
Cuvintele acelea mi-au străpuns inima. Îmi venea în minte imaginea soției mele, cu ochii ei blânzi și zâmbetul care îmi lumina zilele. Parcă o auzeam spunându-mi: „Nu te teme să trăiești.”
Bătrâna s-a ridicat cu greu și a pus mâna peste a mea. „Curăță piatra, aprinde tămâia și lasă-ți sufletul să respire. Femeia care te așteaptă acum are un dar rar: răbdarea. Nu-l irosi.”
M-am trezit plângând în hohote, ceva ce nu mai făcusem de ani de zile. Lacrimile îmi spălau obrajii, iar odată cu ele parcă se desprindea și o parte din povara pe care o purtasem.
Când am ridicat privirea, bătrâna nu mai era acolo. Dispăruse ca și cum vântul o luase cu el. M-am uitat în jur, dar cimitirul era din nou pustiu.
Am aprins bețișoarele de tămâie, am șoptit o rugăciune și am rămas câteva clipe în genunchi. În sufletul meu s-a făcut liniște. Pentru prima dată după multă vreme, nu mai simțeam doar durere, ci și recunoștință.
A doua zi, la cununie, am pășit în biserică alături de femeia care îmi va fi soție. Clopotele răsunau, iar parfumul de busuioc și tămâie plutea în aer. Familia mea, prietenii și rudele ei ne priveau cu emoție.
Când preotul a rostit binecuvântarea, am simțit că nu sunt singur. În spatele tuturor, în tăcerea bisericii, mi s-a părut pentru o clipă că o zăresc pe prima mea soție zâmbindu-mi. Nu era tristețe în privirea ei, ci pace.
Atunci am înțeles: iubirea nu se termină, se transformă. Am pierdut o parte din sufletul meu, dar viața mi-a adus altă șansă.
În acea zi, am făcut două promisiuni. Una către femeia care mi-a redat încrederea și m-a învățat din nou să zâmbesc: să o iubesc și să o respect până la capătul drumului. Și alta către cea care veghează acum de sus: să nu o uit niciodată, dar să onorez memoria ei trăind frumos și adevărat.
Și așa, în fața altarului, cu lumânările arzând și oamenii dragi alături, am simțit că am primit binecuvântarea amândurora. Iar viața mea, care fusese cândva o rană deschisă, a început să se vindece.
Pentru că uneori, în cultura noastră, se spune: „Cei plecați nu mor cu adevărat, atâta timp cât trăim cum ar fi vrut ei să trăim.”
Iar eu, în ziua aceea, am ales să trăiesc.