Și am închis telefonul cu aceeași liniște cu care închizi o ușă pe care n-ai mai vrut demult s-o vezi deschisă. M-am ridicat încet și am început să așez farfuriile pe masă, dar în mine se simțea ceva schimbat. Nu eram nervoasă. Nu eram tristă. Eram doar… hotărâtă. O hotărâre din aceea care vine după o viață întreagă în care ai tot înghițit, ai tot tăcut și ai tot sperat.
În bucătărie, cana mea preferată era încă plină pe jumătate cu cafea. M-am uitat la ea câteva secunde. Atât m-a cuprins toată viața mea: jumătate plină. Niciodată întreagă.
Am ieșit pe terasă și am inspirat adânc aerul rece de munte. Vântul mișca bujorii din vază, iar în liniștea aia parcă auzeam cum îmi bate inima mai tare ca niciodată. Și am știut. Astăzi nu era doar ziua mea. Era începutul.
Laurențiu a apărut din nou, butonându-și telefonul.
— Elvira, să nu uiți să pui sticla aia bună la rece. O să vină niște prieteni… poate o să stea cu noi la masă.
Nici măcar nu m-a privit.
— Stai liniștit, i-am spus. Astăzi n-o să uiți nimic.
A ridicat o sprânceană, dar n-a întrebat nimic. Niciodată nu întreba.
În sufragerie, pe comoda veche, era cutia. Mică, simplă, împachetată cu o panglică roșie. O pregătisem de trei luni. Știam că momentul va veni. Știam și că nu voi spune niciodată cuvintele care m-ar face mică, învinsă sau amară. Nu meritam asta. Merităm pace.
Când au început să sosească invitații, casa s-a umplut de zumzet, râsete, vorbe aruncate peste umăr. Eu dădeam din cap, zâmbeam, serveam prăjituri. Fetele mele așteptau ca tata să facă vreo gafă, cum făcea de obicei după două pahare. Nimeni nu bănuia ce urma.
Laurențiu și-a drese vocea în mijlocul sufrageriei. Avea deja obrajii roșii.
— Dragilor, am ceva important de spus.
Toată lumea a tăcut.
În ușă au apărut o femeie de vreo 40 de ani și doi băieți. Toți trei se uitau în pământ.
— Ei sunt familia mea… Cealaltă familie. Pe care am ținut-o ascunsă 30 de ani.
A urmat o tăcere din aceea grea, ca un sac de ciment. Fetele mele și-au dus mâna la gură. Unii invitați s-au uitat la mine, așteptând să mă prăbușesc. Dar eu nu m-am prăbușit.
Am zâmbit.
Un zâmbet mic, liniștit. Am luat cutia de pe comodă și i-am întins-o.
— Știam, i-am spus. Cadoul ăsta e pentru tine.
A deschis încet. Panglica a căzut pe jos. Capacul s-a ridicat.
Și mâinile i-au început să tremure.
Înăuntru era un dosar subțire, cu doar câteva foi. Acte oficiale. Fotocopii după mesaje. Extrasul de cont în care se vedeau sumele pe care le trimisese, ani la rând, în contul femeii aceleia.
Și, deasupra, era o singură propoziție scrisă de mine, cu litere rotunde, clare:
„Îți mulțumesc pentru ultimii 30 de ani — m-au învățat cine sunt.”
S-a făcut alb la față. A încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au înecat.
Atunci am ridicat privirea spre invitați.
— Dragilor, am pregătit masa. Cine vrea să rămână este binevenit. Cine nu… înțeleg perfect.
Am simțit cum în mine se rupe ceva ce mă ținuse captivă zeci de ani. O ușă care se închidea cu un click fin, un sunet abia auzit, dar definitiv.
Fetele mele au venit lângă mine. Una m-a luat de mână. Cealaltă m-a îmbrățișat pe după umeri.
Și am știut că, pentru prima dată după mult prea mult timp, nu mai eram temelia nimănui. Eram doar… eu.
În ziua aceea de 73 de ani, în casa mea din munți, între bujori și mușcate, mi-am luat viața înapoi.
Și a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut vreodată.